Iaca….
Motto:
“Oare de ce – si
acesta nu este doar cazul meu particular- acest pamant greu imi
posedeaza gandurile? ( …) Imi este greu sa explic…dar partial ar
putea fi ca imi inalta orizonturile imaginatiei”
Charles Darwin
Dupa o saptamana
grea de tot, nu as vrea sa-i spun chinuitoare caci desi a fost greu
si obositor ca deobice ISPO a fost interesant, palpitant , incitant
si datator de sperante solide si fundamentate intr-un viitor mai
bun….am plecat in sfarsit nu tocmai vesel catre Buenos Aires,
primul popas din periplul nostru sud American…
Am strans standul de
la Munchen in mare viteza si injurandu-i pe organizatori pentru
sadismul cu care au tinut mortis sa ne interzica accesul cu masinile
la standuri pana la ora sase seara fix desi dupa ora douia –trei nu
a mai venit nici un client sa semneze contractual anului…Le-am
carat pe toate pur si simplu in brate prin halele alea ingrozitor de
mari , pana in parcare si ne-am luat talpasita cu aproximativ o ora
inaintea termenului limita….
Am inoptat pa
Paprika Csarda unde o unguroaica urata si nasoala ne-a facut zile
fripte prin atitudinea ei scarboasa fata de clientii vestitului
stabiliment….sper sa observe seful ce oameni are si data viitoare
daca va mai fi sa nu o mai vedem pe acolo…..
A doua zi, shopping
la Pandorf, orasul magazinelor outlet unde gaseti marile branduri
mereu in reduceri, daca iti gasesti totusi ceva sa ti se potriveasca…
Am ajuns la
Budapesta in aeroport unde ne-am intalnit cu gasca,,, Scami ,
Lulutza, Adi, Serban si io adica Horhitza, Horhe, or
Gheorghe….fiecare m-a alintat cum i-a venit…mai ales Scami…
Am fost nitel
lesinat de efortul din ultima saptamana,,,,fara vlaga si parca fara
dorinta de a mai merge undeva…Se pare ca m-a lovit febra si
nostalgia marilor plecari, inainte de care te intrebi de ce si mai
ales la ce…cu ce o sa-mi schimbe viata asta…cu ce o sa ma aleg,
daca va fo cf planului, daca merita, si mai ales m-a luat un
sentiment de teama si tristete ca atunci cand iti indeplinesti un
obiectiv dupa care nu mai este nimic…adica o usoara depresie….dar
nu-I nimic, mai am si alte obiective care vor veni, sunt pe teava si
o sa ma apuc de ele de intada ce o sa ma intorc pe batrana Europa….
Si a inceput circul
cu check in, bagaje, boarding pass, ore lungi pe scaune incomode,
imbarcari, inghesuliala ca doar nu era sa ne luam bilete la bizniss
class, pachete de mancare de avion gretoase, de plastic si
indigesta,, doua ore la Milano, unde mare lucru nu am facut decat
ceva barfe si palavrageli anoste cu gasca sa ne cunoastem mai bine si
ceva priviri spre o bruneta focoasa cu neste tzatze cat pepenii ce se
fataia prin fata noastra a masculilior ce am reactionat conform
codului nostru genetic adica normal….
Imbarcarea catre B
Aires, intr-un avion B 777, mare cat o zi de post si relativ
confortabil….Am avut norocul sa nimeres cu intre un el din Paraguay
si o ea de pe acolo ce au mai povestit in dulcele grai spaniel sud
American in gura mare de am adormit cu hlizelile lor latine in urechi
si am adormit adormit dormit adanc pretz de mai bine de 9 ceasuri,
chircit, indoit si blocat in pozitii ciudate,, pe scaunele alea super
tehnologizate cu un system video f complex si a carui capat nu am
reusit sa-l identific asa ca am lasat-o balta…..
Dupa o noapte
dormita lung…iata si Sud America…invelita in ceturi diafane la 11
mii de metri mai jos. Cu primele raze de soare strapungand
intunericul, cu culori ce numai asa de sus le poti vedea, adica mov,
albastriu in inalturi topindu-se incet spre linia orizontului in rosu
stralucitor si incandescent al primelor sulite ce se iteau peste
imensitatea aia de ocean aerian planetar unde noi eram umili
trecatori cu aeronava noastra sofisticata si mica cat un graunde de
nisip pe o plaja oarecare….
Ne apropiam cu
emortie de aterizare dupa 13 ore de zbor peste Africa, Atlantic si o
buna parte din America de sud, peste linia ecuatorului peste care nu
am trecut veci inca pana azi spre sudul Pamantului pana in Tara de
Foc……Suntem din ce in ce mai departe de casa….asa de departe
incat daca ar trebui sa vin inapoi cu altceva decat avionul mi-ar lua
luni de zile daca nu ani…
Ma gandesc la
precursorii ce veneau in partea asta de lume si in cazul in care se
intorceau, o faceau peste ani buni intocmai ca si Sir Francisc Drake
piratul innobilat de coroana engleza, James Cook ori mai recentul
Captain Fitz Roy si tanarul student in 1831 Charles Darwin care avea
pe atunci 23 de ani si care era naturalistul expeditiei, luat la
bordul navei Beagle dupa cum i-a ramas numele canalului, numai pt
entuziasmul sau si el urcat numai pentru ca era moca. Intr-o epoca in
care sansele de a te intoarce acasa de pe marile lumii teafar si
mai ales bogat erau foarte reduse. ( Dupa prima sa calatorie a
publicat “ insemnarile unui naturalist in jurul lumii” ) ….
Sperand din toata inima sa mai circule companiile aeriene pana avem
bilete de intors am aterizat la Buenos Aires,
1Februarie
Primul contact cu
Argentina….am vazut de sus verdeata intinsa si paduri
necuprinse…drumuri in ceata diminetii si peluze ude de roua, case
ca din povesti si lumina rasaritului invaluind totul….am aterizat
si am dat de oameni frumosi si relaxati asa mi s-a parut, …miresme
ciudate exotice plateau in aer, miros de clorifila si de copaci cu
flori, miros de canicula si miros de istorii si locuri noi. Am avut
acelasi sentiment ca si la aterizarea in America de Nord cand am
realizat imediat vastitatea continentului si lipsa presiunii
spatiului ce se manifesta la noi in batrana Europa. Cand ma gandesc
ce stramtorati suntem noi si mai ales cum arata Romania vazuta de sus
din avion plina de milioane de tarlale si tarlalutze fiecare
cultivate in legea ei si avand cateva sute de metri patrati si vazand
imensele estancias argentiniene de sute de km patrati mi se pare ca
istoria a actionat diferit si mai ales jalnic asupra noastra ca
natie. La mijloc evident sunt povesti diferite si noi inca platim
drama primului razb mondial dupa care taranii au fost improprietariti
fara sa se tina cont de o bruma de logica funciara care ar fi trebuit
sa interzica divizarea succesorala a terenurilor, exact cum se
intampla de secole mai la vest. Asa s-a ajuns la sate cu case una in
alta si terenuri farmitate pana la absurd, lucru ce nu se va putea
corecta semnificativ decat in urmatoarele secole. In fine noi sa fim
sanatosi ca avem altele mult mai bune de facut decat sa judecam
istoria care nu o mai putem schimba dar o putem influenta usor pe
feliuta noastra a fiecaruia.
Ne-am cazat la un
hotel in buricul targului pe numele lui El Conte, patru stele
indoielnice dar de altfel curatel, mititel, frumusel si mai ales la
avenida de care localnicii spun ca este cea mai lata din lume cu 6
benzi pe sens, s-o creada ei , am mai vazut si altele, ma rog
autostrazi in USA.
Am frecat menta prin
Buenos Aires pe o caldura cumplita, dupa amiaza am halit ceva bunutz
adica un piept de pui cu sosuri si garnituri locale, nu m-am bagat la
celebrul stake argentinian dar am luat o bucatica de la Serban, a
fost f bun, dupa care am dormit doua ceasuri betoon. Din nou plimbare
si incercari repetate sa utilizez cardul care evident nu mergea....Pe
seara nu am mai avut nici un kef, am stat pe net cu Cristina topolina
singura avalable , Dan nu Alexandra nu....Ne-am dus la rest si am
halit o salata ciudata cu menta, laptuci, sfecla, masline ciudate si
ceva leguma ingrozitoare cu un gust bleoah....Am baut Malbec de
Mendoza la sfatul lui David si o fost f bun da numa bun de baut cu
iubita si apreciat buchetul, gustul si efectele...
Murgas, tobosari si dansatori in cartierul La Boca din Buenos Aires ( foto Serban Schiau)
Astia
sunt saracuti pe aici, saracuti imbracati, femeile uratele, le-am
vazut pe unele imbracate in toale de supraelastic ca in anii
80...masini saracute si in general vechi, cele noi nu depasesc 1600
cm cubi...In schimb ii vad linistiti si parca impacati cu ei insisi…
2
Februarie
Iaca suntem deja in zbor
spre Ushuaia , suntem in aer de fo trei ore mai avem una, mergem la
capatul lumii, unde ziua este aproape permanenta si noaptea este doar
un crepuscul prelungit...Temperatura este de 6 grade deci este frig
prin urmare o sa ne imbracam gros...
Ma incearca sentimente
amestecate, nu sunt relaxat de loc, ma tot gandesc daca am facut bine
ca lipsesc atata si colac peste pupaza mai am si incurcaturi
personale cu biletul de avion care m-am trezit brusc ca nu este al
meu, ci al Antonelei care si l-a pierdut, dar de fapt nu era pierdut
ci era cumva lipit de al meu si ungurocii din Budapest mi l-au dat pe
al ei inapoi fara sa observ asa ca in Argentina nu a fost valabil
prin urmare mi-am luat al bilet pe banii imprumutati caci cardul nu
functioneaza....Enervarea a fost maxima si acuma ne-am mai
calmat...
Ushuaya
Am
ajuns in Ushuaia pe la pranz , pana la urma, aeroport interesant din
grinzi de lemn, mititel, ca al nostru din BM, control sanitar sa nu
aducem ceva animale sau plante care sa strice echilibrul pe
aici....peisajul absolut ciudat si la capatul lumii, mare, munti,
canalul Beagle, zapezi si ghetzari, vant rece si soarele ce incalzea
usor ....Ne-am luat o masina in chirie, am ajuns la cazarea excelenta
camera de 5 paturi suprapuse, cu bar si bucatarie, finisaje faine
faine, amuzant sa stam intr-o camera cu 5 paturi asa de
ciudata....Merem in oras si sa vedem castorii si barajele lor.....Am
fost pe seara in afara localitatii spre lacul Fagnano, o mandrete de
lac lung cat China si flancat de sesuri glaciare intinse terminate cu
povarnisuri abrupte ce se inaltau spre varfurile muntilor aflate nu
prea sus ci in zona de cca 2000 m si brazdati de alte vai si circuri
glaciare unde se mai gaseau cate un ghetzar ici si unul colea….Peisaj
de la Capatul lumii asa si arata…Paduri virgine cat vedeai cu ochii
patate de turbarii intens colorate in galben pai putred picurate cu
alte pete de realgar si coraille…Padurile necuprinse unde nu am
stire ce fiare haladuiesc altele decat pume, guanaco, castori si ceva
cervide ciudate care se numesc huemuli, care se pronunta emul, m-am
amuzat copios ca le-am zis emulate si ca se emuleaza, marmote, si
pasaret antrenat la zborul de distanta intre apele reci ale
stramtorii Magellan, Canalul Beagle, si marile antarctice si nordul
continentului, unele migreaza chiar in America de N adica Alaska
aflata la 17 mii de km distanta.( Gashtele Gauquenes, ce le-am
fotografiat in Lopataia)( Scami Bizo)
Ushuaya
Gastele australe
A
fost o plimbare interesanta, am ajuns pe malul unui lac unde era o
bocsa care distila lemnul in niste furnale cu alimentare continua si
m-am gandit cat
de ingeniosi sunt astia si de ce carbunarii nostri nu s-au gandit si
aplica tot metoda aceea arhaica cu bocsele acoperite cu pamant….
Pe
seara am mancat un crab urias,( Sentoya) scump si fad la un
restaurant pescaresc unde am vazut o poza destul de mare pe un perete
cu cinci bastinasi, un barbat si trei femei cu un copil, in peleul
gol, cred ca poza era cu siguranta din secolul 19 , Alacalufi sau
indieni Yamanas, mancatori de scoici liberi la vremea aia si care
traiau cum i-au invatat stramosii ajunsi pe aceste meleaguri cu cca
5000 de ani inainte de Cristos, descendenti dina aceleasi populatii
indoeuropene ce au trecut Stramtoarea Bering acum 30 mii de ani…Se
presupune ca au ramas in Tara de Foc dupa ultima Glaciatiune cand
apele mari s-au ridicat si Stramtoarea Magellan a devenit greu de
trecut…Alacalufii mai la vest, se pare ca mai sunt in Chile vreo
suta de Alacalufi sau urmasi de-ai lor in viata . Insa Yamana au
disparut cu totii rapusi de bolile omului modern pentru care nu erau
pregatiti., alcool si gloantele emigrantilor care le-au luat cu forta
pamantul si viata…..Yamanas erau excelenti canotori si strabateau
stramtoarea si vanau din canoe facute din scoarta copacului Lenga lei
de mare foci si balene si aveau un regim alimentar exclusive format
din carne….Cum au ajuns europenii aici lucrurile s-au schimbat,
i-au imbracat, colonizat, schimbat obiceiurile si extinctia a inceput
pentru ei…Dupa care in 1886-1894 a urmat pneumonia ce i-a ucis pe
capete, in 1929 mai erau 45 de Yamanas. Ultimul descendent, o
batranica Yamana a murit in 2003 in Port Williams( orasul de peste
Canalul Beagle din insula Navarino si care apartine statului Chile si
care dupa parerea mea este chair cel mai sudic oras din lume situate
la vreo 10 km sud de Ushuaia). Ca si constitutie Yamanas aveau
150-157 cm barbatii iar femeile erau cu cca 10-12 cm mai scunde.
Umblau in pielea goala fara nici o retinere insa femeile aveam un
oarecare dram de pudoare si se ascundeau la intalnirea cu
strainii…Mileniile de lopatat la canoe care, desi era treaba de
femei, adica femeile lopatau si barbatii vanau, i-au facut sa-si
schimbe conformatia corporala si sa aiba mainile mai lungi si
picioarele mai scurte aratand disproportionat… Din elan si sa zicem
prea mare entuziasm Charles Darwin cand a fost pe aici in celebra lui
expeditie, ce a rasturnat sensul si intelegerea istoriei natural,
i-a considerat suboameni si ca fiind veriga lipsa dintre marile
antropoide din care ne tragem si Homo Sapiens…evident s-a inselat
si el pe ici pe colo….Si noi am fost in parcul Lopataia unde in
golful cu acelasi nume, am vazut urmele indienilor Yamanas, adica
movilele de cochilii de scoici dispuse circular salasurilor,
colibelor in care-si duceau ei existenta..ca niste mici conuri
vulcanice incadrandu-se in splendoarea aceea de natura frumoasa de la
capatul lumii…
3
Febr,
vizita la Ghetarul Martial deasupra statiunii, plimbare prin oras,
parcul national Lopataia si Tren del Fin del Mundo construit de
detinutii trimisi de statul Argentinian sa-si ispaseasca pedepsele la
capatul lumii….
Am
fotografiat iepuri care ulterior am aflat se afla in exces pt ca nu
sunt bastinasi ci sunt adusi de careva europeni intreprinzatori exact
ca si castorii, gaste….pasaret…Iepurii sau inmultit evident “
ca iepurii” se pare fara dusmani naturali intocmai ca si vacile
scapate de la o estancia aflata pe coasta San Martin prea
inaccesibila pentru comert si care s-au salbaticit alaturi de cai
ajungand in 50 de ani la peste 5000 de exemplare salbatice, la fel si
castorii care au umplut vaile de baraje si barajele si care au uscat
intinse suprafete de padure rozand radacinile copacilor….
Antonela la Glacier Marcial Spre Glacier Marcial, in zare se vede Magellan Streight
4
Febr…
Deasupra Tarii de Foc foto Scami Bizo
Azi am facut o
incursiune pe la Aeroclubul Ushuaia trecand prin portul de iahturi
unde neste englezi incarcau din greu intr-un yaht cu destinatia
Anctartica…Ma uitam cu jiind la ei si-mi imaginam cum se va
desfasura plimbarea lor….Si mie mi-ar place desi stiu ca nu le poti
face chiar pe toate in viata asta…
Dupa care ne-am
tocmit cu cei de la aeroclub pentru un avion Piper de 4 locurri si cu
pilotul bastinas la mansa si cu mine secund si Adi si Scami pasageri,
am executat un superb zbor peste munti, ghetari si lacuri si canalul
Beagle, intre Tara de foc si insula Navarino din Chile, am speriat
ceva condori, i-am vazut in sfarsit, am vazut intinse turbarii si
barajele de castori….Desi batea vantul tare si care scutura avionul
din greu, zborul a fost placut si impresia covarsitoare…Am apucat
sa pilotez si eu o buna parte din zbor amintindu-mi de orele de
pilotaj luate cu Sorin Bochis pilotul de la Carpatair si Ivan cel
Groaznic ce are exact un Piper de asta…Deasupra oceanului am simtit
brusc odata o ascendenta, variometrul arata peste 5 m /sec si desi
maestrul pilot mi-a zis sa tin avionul la 2000 de picioare… nu am
reusit si am urca inca 300 din viteza….am aterizat pe pista scurta
care era unica pana acum fo 15 ani dupa care au construit una
adevarata si unde a aterizat si Concorde in ultimul sau zbor din sec
20….De pe pista asta scurta mai pica cate un avion in mare din prea
mare viteza sau nebagare de seama…ultimul acum 10 ani cu niste
guvernanti care din fericire nu au patit niciunul nimic afara de
aeronava distrusa….Pe peluza aeroclubului este expus un DC3 ( Mc
Donell Douglas) construt in 1934 si care a zburat pana in 1978 si
care facea legatura cu continentul si ducea posta si pasageri
etc…Frumusete de avion pensionat dupa o uriasa utilizare si peste
40.000 de ore de zbor…
Pe
seara am fost la muzeul Maritim din Ushuaia stabilit in incinta
vechii inchisori construite la sf sec 19 si care a durat pana orin
anii 60 dupa care a fost inchisa si unde statul Argentntian isi
trimitea paria pentru pedeapsa si reeducare. Acesti detinuti
nenorociti ajunsi la capatul lumii nu aveau unde sa fuga in
imensitatea pustietatii de aici asa ca resemnati au participat din
greu la constructia urbei, incepand cu soselele, poduri, case,
cladiri de utilitate publica…
Si
un roman de al nostru a facut avere aici : Iulius Popper pe numele
lui nascut la Bucuresti in 1857 ce si-a legat viata de istoria
orasului si care a murit in circumstante ciudate la Buenos Aires
inainte de sf sec 19 la o varsta destul de frageda. Iulius Popper ,
cred ca il chema Pop Ioan, este un personaj controversat, a infiintat
o scoietate anonima pt cautarea si exploatarea aurului si care si-a
infiintat chiar si o armata proprie cu care a exterminate o multime
de indieni Yamanas din Tara de Foc si Techuelche din Patagonia.
….Popper a studiat L’Ecole des Mines de Paris si a venit sa caute
aur in aceasta pare a lumii. La muzeul in Ushuaia se gaseste o harta
ce descrie Cordilliera la nord de Ushuaia ca fiind Carlos de Romania
si mai la nord sub stramtoarea Magellan Sierra Carmen Silva,
contributia lui Popper la descoperirea si cartografierea zonei. Pe
haartile de azi a mai ramas definitive Sierra Carmen Silva. Carlos de
Romania a fost inlocuita cu numele lui Charles Darwin. Popper a batut
moneda proprie ca o solutie la lipsa aproape totala de contact a
Ushuaiei cu restul continentului.
In
sec 19 a mai trecut aici si vasul Belgica si Emil Racovita in drum
spre Antartica. La muzeul din incinta inchisorii exista chiar un colt
dedicat naturalistului roman cu poze, obiecte personale si macheta
vasului Belgica.
5
Februarie Marti
Ne-am
trezi de dimineata buna, dupa parerea mea chiar prea buna de
dimineata ca as mai fi dormit dar somnanbulii astia ( Adi si Serban)
n-au somn si ii mananca in cur sa se fataie si sa faca galagie si sa
ne trezeasca pe toti ceilalti…
Dupa
un mic dejun frugal si facut bagaje grele ( suprapantalon, pulvaraie
de polar jeci) am pornit intr-o noua zi de aventuri de data asta sa
merem la Estancia Harberton la 80 km distanta de Ushuaia peste deal
pe langa Mount Olivia ( de unde se trage numele mineralului
olivianit, care intra in component majoritatii rocilor bazice inchise
la culoare, prima data descris aici in istoria geologiei) si inainte
de lacul Fagnano am luat-o hais pe un drum neasfalt prin plina padure
virgina din Tierra del Fuego catre respectiva ferma ( estancia).
Ne-am oprit de nenumarate ori la motive fotografice, pt ca meseriasii
ce m-au luat cu ei sunt posedati de acest demon cu megapixeli si
obiective supersofisticate si filtre de polarizare si alte futaiuri
de bresala , am mai filmat si io cu camera mea HDV , am trecut pe
langa o canisa cu caini de tractiune de o frumusete rara, Husky si
Malamuti si am luat-o agale catre estancia unde trebuia sa ajungem in
jurul orei 13. Ne-am oprit sa vedem alte baraje de castori si
prapadul ce l-au facut pe cursurile raurilor unde au rontait multime
de copaci ce s-au uscat si care au fost atacati de licheni, au barat
cursurile apelor au creat lacuri si mai ales mlastini…castorii
urmasi ai celor 25 de perechi aduse de un tip din Canada sa-i creasca
pentru blana si carne…Amploarea dezastrului se vede si din
avion…L-am vazut la un moment dat intr-un laculet pe maria sa
castorul da nu am apucat sa scot camera sa-l filmez….
Dupa care am ajuns
pe tarm si ne-am dus pe plaja plina de scoici la plimbare si am vazut
un cadru de lemn din busteni protapit pe plaja si care am presupus ca
era acolo sa ajute la tragerea balenelor ucise in canalul Beagle sau
a barcilor sau a amandorura…Si cum ma plimbam agale vad o chestie
ascutita pe jos si o inhat si surpriza cea mare…Am gasit un varf de
harpoon din os de foca al indienilor Yamana…nu ma puteam insela
exact asta era…ce trofeu, souvenir, cum vreti sa-i spuneti…ce
noroc pe capul meu…Mai tarziu am revazut la muzeu varfuri similare...
Scami si macaraua de scos balene
Ne-am dus spre
estancia si am vazut multime de garduri kilometrice ce se intindeau
peste pasunile cu iarba pana la brau ce se unduia in vantul ce sulfa
cu salbaticie pana hat spre linia padurilor de la poalele muntilor
Tarii de Foc…Am ajuns in sfarsit am intrat in curtea fermei, aici
un camion istoric colea, o sareta cu doua roti uriase, instalatii,
hambare, acareturi, cheu la malul marii, schelete de balena si in
final casa construita in sec 19 mai précis in 1876 de catre
reverendul ….adusa din Anglia cu vaporul demontata si fiecare
grinda numerotata…Am vazut istoria familiei, de mai bine de 140 de
ani, Thomas Bridge a fost gasit in Anglia sub un pod cu un T desenat
pe haine si reverendul l-a botezat Thomas Bridge si adoptat si adus
in Tara de Foc. La 19 ani cunostea limba indieneilor Yamana si mai
tarziu a si scris un dictionary publicat din care am citit si ne-am
amuzat si induiosat de contactul cu o limba disparuta, a unei
populatii disparute...In sala micului restaurant tinut de familie am
vazut arborele lor genealogic cu casatorii, nasteri si inmormantari,
am patruns in istoria unei familii curajoase ce a avut taria sa se
stabileasca la capatul lumii si care au iubit, au facut copii si au
fost fericiti aici ..Desi casa a suferit numeroase extinderi si
adaptari si nu are o arhitectura de bagat in seama dar aspectul de
care povestea un prieten de-al meu arhitect si anume “ aspectul de
cuib”, locul unde te simti bine definitiv era present peste tot:
in gazonul ingrijit, in pinii crescuti din sec 19, in tufele
inflorate, in gradina de legume unde cresteau niste chestii
necunoscute mie , printre altele tufe de rubarba. Cu aceasta
excelenta planta dulce acrisoara am mancat minunate prajituri la
restaurantul plin de istoria familiei…Tot acolo am vazut artefacte
apartinand acelorasi indieni Yamana, inclusiv varfuri de harpoon
asemenea celui gasit de mine, (prin urmare am avut dreptate,) indieni
de care familia reverendului erau foarte apropiati…Peisajul era
superb si desi batea vantul infiorator si cand era cald, cand era
frig aspectul formidabil de loc dumnezeiesc se degaja de peste tot…de
peste lemnariile pline pregatie pentru iarna lunga, de peste cheiuri,
oase de balena aranjate ingrijit pe langa garduri, de peste bucati
din epave célèbre scufundate in canalul Beagle si la a caror
tragedii au participat membrii familiei intr-un fel sau altul, de
dupa draperiile din geamurile misterioase incarcate de istorie, din
linistea ce se rasframgea peste tot si din valurile marunte ce
increteau apa golfului fermei….Turisti peste tot dar nu prea multi…
In
sfarsit ne-am imbarcat intr-o barcutza Zodiac de cauciuc cu inca vreo
zece turisti, plus ghid si marinarul ce o conducea ne-am intreptat
spre Pinnguinera, insula familiei unde traiesc cca 5000 de pinguini
Magellan mititei si dragutei si Papua mai inalti si cu ciocul galben
si foarte frumosi…Marea agitata bine plus vantul ce batea nervos,
ne-au improscat si udat copios cu sarje de stropi mai ales peste
obiectivele aparatelor noastre cu care nesatiosi am incercat sa
inregistram totul….
Pinguinii Papua din Pinguinera Estancia Harberton
Insula cu pinguini
alaturi de uriasa estancia le-a fost cedata de statul Argentinian
familiei in schimbul unui teren central in Ushuaia si care odata era
in buricul targului si orasul nu avea unde sa se dezvolte. Targul a
fost bun desi la vremea respective pinguinii cu siguranta nu erau o
resursa comerciala ca si azi cand vine buluc cohorte de turisti cu
aparatele spanzurate de gat sa-i filmeze si pozeze…
Contactul cu ei a
fost covarsitor, emotionant…erau acolo mii, calzi si cumintei si
aproape insensibili de prezenta noastra, am debarcat intre ei, abia
daca s-au dat la o parte, ne asteptau de milenii..erau acolo de la
facerea lumii si sunt sigur ca intentioneaza sa ramana acolo si pe
mai departe si ca doresc sa fie lasati in pace sa-si vada de ale lor,
de pescuit in apele bogate in peste ale canalului, de inotat in apa
rece si limpede, de sapat cuibare primitive in nisipul insulei si de
vizonat turistii cei caraghiosi care fac atata efort si cheltuie
atatea resurse sa ajunga pana aici sa ii vada tolaniti la soare in
timp ce vantul spulbera puful puilor si descopera penajul cel nou al
adultilor de penele de anul trecut, pregatind tuturor noul vesmant
protector impotriva iernii polare, pardon, australe ce este colea..Am
vazut o mama cu un pui as putea sa-I spun teenager, ce tocmai isi
lepada puful brun, fin si diafan si am recunoscut in privirea lui
intrebatoare tot instinctul si pofta de viata adolescentina prezenta
si la homo sapiens si la orice alte vietuitoare…M-am induiosat din
nou…Ei se duc cand vine zapada undeva mai in nordul Americii de Sud
in locuri mai calde si primitoare si unde ii duce curentul cu
usurinta…pentru a se intoarce din nou la aceiasi insula a familiei
Harberton si unde o sa vina iarasi alti turistii caraghiosi sa se
holbeze la ei prin obiectivele lor sensibile la apa sarata si
injurand printre dinti rafalele de vant pacatoase. Peste pinguini
zburau immense Fregate, niste pasari cu aripi ca de randunica si
pescarusi maro la culoare, ici si colo cate o pereche de gaste polare
ce vara au culoarea maronie, gaste ce traiesc in cuplu toata viata
lor….Am vazut un sitar cu clontul lung, indoit si caraghios si inca
ceva pasari necunoscute mie si care am desus ca ar fi rapitoare….Mai
incolo am vazut un os urias de balena pe tarmul batut de vanturi si
care dupa cata anatomie stiu eu, parea a fi o vertebra uriasa de la
baza craniului( Atlas) …Am plecat trist de pe insula pinguinilor si
invidios pe ei si pentru dulcea viata ce mi se parea ca o duc acolo
in micul lor univers fara sfarsit….( hmmm…n-am vazut orca cea
lacoma ce-i pandea din adancuri…) Mai mult, am mai bifat o casuta
in lisa mea de obiective ce trebuie sa le indeplinesc inainte de a
pleca spre alte lumi la fel de interesante si incitante ca si
cea in care traim….
6
Februarie
Miercuri
M-am trezit din nou
cu noaptea in cap din cauza insensibilior astia pe care ii mananca in
cur sa se trezeasca numai ei stiu dup ace fuse orare.
Afara ploua copios
si am inghitit in graba o cafea cu laptic din Tara de Foc si inhatat
in mare viteza ceva bagaje si atza glontz in port sa apucam sa ne
imbarcam pe un catamaran ce urma sa ne duca la Islas des Lobos
Marinos adica cea cu lei de mare…
Ne-am imbarcat pe
catamaranul Massimo, la un prêt civilizat si cu un echipaj extrem de
dragutz din ceva juniori cu trasaturi Inca sau mayase, ne-au servit
cafele si fursecuri si ne-am indreptat incet spre insula cu pricina
pe o ploaie de zile mari si pe un vajgau aprig afara. Inauntru eram
in confortul de pe lume cu tapiterii elegante si furnire lustrite pe
o nava alba de vis…
Am ajuns nu peste
multa vreme, caci Canalul Beagle nu este foarte lat, la o insulita
ce se itzea din mare rece si batuta de vanturi, valuri si ploi dar
foarte animata de o colonie de cormorani, mii, de toata frumusetea.
Afara ploua des si dadea cu lapovitza si El Capitano de la carma
catamaranului a apropiat vasul doar la cativa metri de tarmul stancos
si-l tinea acolo din motoare, cu prova dubla prin verdele-galbuiul
varec de mare ce era din abundenta, sa incapem noi turistii si sa
vedem totul ca in palma. Stanca parea ireala cum stralucea in
contre-jour sub o raza palida de lumina ce strapungea norii vartosi
ce se descarcau deasupra noastra in vantul arctic. Imagine
neobisnuita si ce nu poate fi decsrisa prea exact. In lumina aceea pe
stancile acelea stralucitoare pe care se spargeau valurile si
pasaretul emana un cor de caraietrui, gutzaturi, ragaituri, piuituri,
plescaituri, sfichiul ploii si al burnitei si suieratul vantului pe
fundal de tors de motoare run-run-run ce-si transmitea vibratia prin
masa vasului si valul de umezeala omnipresenta prin aerosolii sarati,
inspirati pana in adancul alveloelor, realitatea ne aparea brusca,
neobisnuita, proaspata, de neimaginat inainte, ca desprinsa dintr-o
alta lume ce exista de ere geologice fara de noi, fara de stiinta si
vointa noastra. Pasaretul era absolut impasibil la noi, si ca la un
semnal au inceput sa clampane si tacane si blitzaie aparatele de
fotografiat, exclamatii in mai multe limbi, oameni incantati si
fericiti ca se aflau acolo……in timp ce vasul nsotru tinut de El
Capitan era usor impins de vant in jurul insulei…cand deodata dupa
un colt i-am vazut brusc pe ei, leii de mare sau focile cum le-am
spune noi…. In grupulete de 15-20 de indivizi de toate varstele,
unii, unele stateau lasciv pe stanci in frigul ala taios si in bataia
valurilor si a vantului altii, altele ca tot un fel de foci erau, se
harjoneau sau chiar se bateau, altele sareau in valuri parca enervate
prin varecul acela, colea o mama isi alapta duios un puiutz micut si
negrut la adapostul unui perete nu foarte inalt, niste teen-ageri se
giugiuleau iar altii se bateau…Masculii adolescenti se distingeau
clar, erau mai inchisi la culoare. Masculul dominant este aproape
negru si are cca 300 kg in timp ce femelele au doar 160-170 kg si
sunt de culoare bruna si mai delicate…Un mascul tine 8-9 femele, in
haremul sau si cred ca de fapt grupul ce l-am vazut la un moment dat
era de fapt o familie compusa din female si pui de diferite
varste….Focile nasc un pui pe an…si comportamentul lor este
social si curpinde relatii puternice de familie si o oarecare
varietate de sentimente, urra, enervare dar si tandrete…Cred ca
masculul isi mentine haremul si unitatea familiei uneori cu forta
penru ca am vazut female ranite cu rani vizibile si proaspete alaturi
de multimea de cicatrici vindecate. Am ajuns cu prova vasului la doar
3-4 m de tarm nu se sinchiseau absolut de loc si m-am gandit atunci
ca poate mi-ar lace sa fiu foca intr-o alta reincarnare….Nu
neaparat din cauza celor 8-9 femele, ha ha ha , cat mai ales ca
ciclul lor de viata pare asa de simplu fata de al nostru complicat
din cale afara si din cauza evolutiei dar mai ales din cauza noastra
ca ne-o facem cu mana noastra…Prin urmare colonia de foci emana un
aer de dolce farniente, intre doua mese de peste din belsug, ca nu
cred ca stateau pe stanca aceea degeaba numai sa se afle in
treaba…alaturi de cormorani si alt pasaret ce mai trece pe acolo sa
mai ciupeasca cate ceva de la festinul primilor veniti si multi. Pe
balena orca nu am vazut-o si nici pe foca leopard care mai vine si ia
obolul din populatia de foci. Care nu cred ca este mai afectata decat
cum ne afecteaza pe noi societatea umana alte rele cum ar fi fumatul,
accidentele de circulatie sau mancatul irational aducator de problem
grave de sanatate. Ca sa nu mai vorbim de stress…
Cred ca asta m-a
impresionat de fapt cel mai tare: stateau lascive pe stanci si-si
faceau siesta lucru care mie mi se intampla o data pe an,(sa-mi fac
siesta of course). Erau niste animale asa de frumoase incat m-a dus
gandul imediat la saracul Steve Irwin care avea obiceiul sa exclame
privind tat felul de lighioane serpi, crocodili, paianjeni urati,
rame si viermi inelati si tot felul de taratoare : “ What a
beauty!”. Mi-am spus in sinea mea exact acelasi lucru dandu-i
dreptate si fiind sigur ca de pe cealalta lume mi-ar da si el
dreptate. Erau frumoase, frumoase, fara sa-mi pot explica dupa ce
criterii estetice le-as incadra, aprecia. Poate dupa cum se reflecta
lumina prin mustatile lor ce intepau perle de stropi de apa sarata,
poate dupa moliciunea blanii umede, poate dupa contrastul dintre ele
animale vii si stanca batuta de valuri si absolut minerala fara alt
semn de vegetatie sau forma de viata, poate din sunetul talazurilor
ce se mai spargeau sub ele, storpindu-le sau din catifelarea
banuita a bejului unei foci adormite mai sus si care se zvantase, cel
putin asa parea si care soilea nemiscata si brusc se scarpina lasciv
si lenes cu varful unei inotatori cu urme de gheare din alt stadiu de
evolutie, de pe vremea cand erau mamifere de uscat. Si Darwin asta
fusese exact prin Canalul Beagle dupa cum se numea corabia pe care se
imbarcase sub comanda lui Fitz Roy.
Am
mai trecut pe la o insula cu Cormorani Imperiali care in plus fata de
cei anteriori aveau un cerculet pe cap de pene albe in penajul negru
ceea ce le dadea o aura aristocratic, pai asa se si numeau Cormoranii
Imperiali….Dupa care am inconjurat Farul de la Capatul Pamantului,
fie vorba intre noi nu prea cred, dar i-am lasat pe tour operatorii
astia sa creada ca am muscat-o…Excelenta prestatia ghidului care a
reusit fara mare efort sa incalzeasca atmosfera...Ne-am intors
intr-un final la tarm…incantati fericiti prin ploaia care tocmai
s-a oprit cand am ajuns.
Pe
dupa amiaza ne-am dus la Isla Redonda in parcul Lopataia unde ne-am
plimabt pe tarm si culmea experientei, am mancat doua scoici crude
incercand sa inteleg cam cum se hraneau, ce simteau Yamanas si
Alacalufe cand haleau milioanele de scoici ale caror gramezi
impresionante de carcase se mai vad si azi pe malurile Canalului
Beagle. Surpriza a fost totala, am luat doua scoici din apa
refluxului, era mai jos cu cca doi m decat in mod obisnuit si le-am
spart cu o piatra si ingurgitat asa cum erau crude, fara lamaie sau
alte adaosuri si am deslusit imediat ce gust extrafin de delicatese
pot avea, cu vag gust de fructe de mare si apa de mare si usor
sarate… Din pacate mancasem acasa o portie zdravana de spaghetti a
la Bolognese si eram plin… Cred ca as fi mancat fara retinere o
anumita cantitate sa fi vazut ce pot pati. Impresia a fost
covarsitoare si ii inteleg pe indieni cu ce se delectau si de ce.
Erau scoci cu milioanele, care acopereau tarmul stancos, foarte usor
de cules la reflux ca tot ramaneau pe uscat si care erau o sursa de
hrana facila, bogata in protein si la indemana colea. Yamanas isi
faceau barci din scoarta copacului Lenga, care face parte din familia
fagaceelor si care este foarte raspandit in Patagonia si Tara de Foc,
cu frunze mici, ca de fag evident pefect adaptat climatului aspru,
vanturilor teribile si perioadelor de vegetatie scurte si iernilor
lungi. Indienii, am vazut la muzeu, dezbracau copacul de coaja pe mai
multi metri si obtineau un fel de covata de scoarta de copac compacat
sip e care o croiau taindu-i pense la prova si la pupa ce urmau sa le
coase intepand cu ace din os de foca si cosandu-le cu tendoane de
animale vanate. Dupa care bordajele erau ranforsate cu lemn lung si
elastic utilizand aceiasi coasere si faceau pe fundul barcii un
gratar pe care calcau plus bancute de sezut. Utilizau pagai din lemn
cu care vasleau femeile iar barbatii stateau la prova cu harpoanele
in maini, legate cu tendoane. Erau vanatori dibaci si desi traiau
absolut goi in perioada verii si se infasurau in blanuri iarna, aveau
o conformatie sanatoasa, cu picioare si brate muschiuloase, si aspect
de oameni sanatosi si perfect adaptati la mediu. Cu astfel de
ustensile isi puteau servi cu usurinta nu numai de pasti si craciun(
ha ha ha ) cate o foca cand sic and sau mai mult cate o balena mai
mititica. Mi-e foarte clar ca traiau in epoca de piatra fara a avea
nici un obiect de metal. Dupa cum am mai vazut mai tarziu la indienii
Techuelche din zona El Calafate care erau mari mesteri in a ciopli
silexul si obsidianul in varfuri de sageti, sulite si cutite. Asta
pana au venit europenii..
Dupa care un tip
pitoresc, cu mustati stufoase de pirate, la un chiosc de Correo
Argentin ( Posta Argentiniana) , ne-a pus contra trei pesos niste
superbe vize turistice in pasaport de la Fin del Mundo….Se
autointitula el Presidente de las Islas Redonda…unde nimeni nu are
nici o obligatie si nici un drept… un tip amuzant care a acceptat
sa se pozeze cu noi….
Am
mai vazut trenuletul detinutilor trecand prin paduri…l-am filmat si
ne-am dus spre casa…Ce bine ca nu am avut inspiratia sa ne urcam in
el costa 100 pesos ( 33 USD)…..
7
Febr
am plecat din Ushuaia catre El Calafate . Am predat masintzica
noastra de care ne-am folosit atatea zile, un VW ciudat model low
cost cu un motor cu benzina, carburator ca de Dacie si nici un fel de
alte dotari, air bag etc decat o clima colea de parca ai avea nevoie
vreodata de asa ceva la capatul lumii. Ultime poze in fata
aeroportului, o mica tura prin duty free care era obraznic de scump,
ma rog, asta-I marketingul, daca ai uitat ceva sau pe cineva cu
cadouri asta e ultima ocazie dar platesti! Avion, despartire, ultime
imagini, am filmat un pic peste Canalul Beagle, am zburat cca o ora
si jumatate am ajuns in sfarsit. Inspre aterizare am vazut pampasul
cat poate fi de mare. Am luat un taxi de la aeroport, 10 km nu prea
scump am platit 15 USD toti cinci si am ajuns la Hosteria noastra,
destul de draguta, bucatarie, doua camera hol, baie, 20 usd in pesos
pe noapte de caciula ceea ce este rezonabil. Spre seara am executat
primul asado de vaca ce ne-a iesit f bine si am mancat la greu.
Ciudata partea asta de lume, meniul nu este foarte bogat si prin
urmare nu vezi prea multe in magazine, ma gandeam déjà cu duiosie
la Realul nostru de acasa. Regimul lor alimentar se bazeaza evident
pe carne dar numai vaca si miel, foarte rar pui si prin urmare nu
vezi altceva in magazine. Am fost in magazinul lor supermercado si pe
care-l cheama Anonima si care retea functioneaza de mai bine de 80 de
ani si am fost usor dezamagit de saracia de produse. Cateva din
fiecare sortiment, pas sa ai de unde alege, aprozarul vested rau,
fara gust si scump ca dracu nu te imbia de loc, prin urmare ne-am
adaptat si am inceput sa inroducem mai multa carne in regimul nostru
si surpriza, nu m-am ingrasat, nu m-am simtit rau ci dimpotriva am
gustat si descoperit savoarea maxima a fripturii de vaca in sange si
a mielului argentinian si ulterior am si realizat de ce sunt asa:
pentru ca cresc liberi in pampas, in tarcuri uriase de zeci si sute
de kmp, inconjurate de garduri nesfarsite si de unde sunt adunate
cand si cand si duse la vanzare. Sunt pur si simplu lasate in pace sa
manance ce vor, cat vor sa se inmulteasca natural, nu le sunt luati,
luate, viteii, mieii, fortata lactatia sa produca hectolitri de
lapte. Pai la asa crestere de animale inseamna ca estancieros nu au
alta treaba luni de zile pe an decat sa repare gardurile si eventual
sa-si mai numere septelul si sa-si scrie planul de afaceri si ce o
sa faca cu banii dupa vanzarea miilor de vaci semisalbatice care
cresc in treaba lor fara dusmani sau rapitori pt ca pumele nu le
ataca. O astfel de carne cum se poate compara cu cea de vaci batrane
si sterpe scoase la reforma dup ace au fatat 7 vitei si 7 ani de
lactatie fortata cu furaje controlate, bibilite, contorizate si
calculate si stabulatia libera cu cronometru? O astfel de vaca
batrana si ramolita cu siguranta nu face asado-ul bun…..Prin urmare
am halit cea mai buna carne din viata mea, de miel si de vaca…si
mai incolo si de pui la El Chalten.
8
Febr…
lene
totala , mi-am luat o zi libera, am dormit la greu, o parte din noi
au plecat sa vada ghetarul Upsala la mama dracului cu un catamaran de
i-au luat de la Puerto Punta Bandera spre seara am fo la
flamingi….care evident nu voiau de loc de a face cu noi si sa se
lase fotografiati /filmati cu noi…sau de noi…Erau departe si nu
ne puteam apropia. De altfel flamingii sunt destul de raspanditi in
partea asta de lume, am mai vazut cativa in drum spre Chile cand am
plecat spre Torres del Paine.
9
Febr
Am
plecat de dimineata la Perito Moreno glacier. De dimineata buna ne-am
trezi, dupa un mic dejun frugal si fara cap si fara coada, cu ceva
chestii dulci si ceai Herba Mate, care este traditional aici si este
ceaiul Americii latine ( careva ia zis mucalit: Iarba Matii) am
plecat pana la urma dupa o mica regie cu camera viedo pe gard sa ne
filmam ca am plecat, ca asa da bine, dupa bunul simt de producator.
Si am luat-o hat la drum pe soseaua dreapta trasa cu ata prim pampas
sau Patagonia sau desert sau cum vreti voi, am trecut pe langa mari
estancias mari, mii de hectare, inconj de garduri facute la masina de
facut garduri egale, bine intinse si bine delimitate, cu vaci in
spatele lor sau turme de oi manate de “gauchos” calare pe cai
naravashi, pe colinele alea netezite de ghetari inainte de ultima
era glaciara, cu ierburi uscate si seci, stancaraie glaciara si
uneori dyke-uri din ere geologice ce ma duceau cu gandul la alte
deserturi Nord Americane. Ici si colo cate o estancia privata
pierduta in imensitatea pampasului cu cate un acces interzis la cate
o poteca ce se pierdea spre estancia omului si unde zice lumea ca
daca intri s-ar putea sa auzu focuri de arma in directa ta si care
detinea mii de km patrati sau ma rog hectare…tat aia. La un moment
dat , se degaja de fapt idea saracilor propritari ca chiar si
autostrada a fost deviata pe mortive de proprietate si ca era ilogic
sa faci o curba maxima in plin pampas plat daca nu ai o problema de
granituire cu statul Argentinian, patimas ca si locuitorii sai cei cu
cizme, nadragi largi, mustati si cutite la cingatori.
Am fost la Perito
Moreno Glacier….botezat dupa primul sau custode, Francisco Perito
Moreno care in 1877 adica in anul in care Carol I ul, tocmai era pe
punctul de a le-o trage in freza turcilor la Plevna , Smardan etc si
de a desprinde Principatele Romane de sub suzeranitatea otomana,
Perito a ajuns in aceasta zona geografica si a intuit inestimabila sa
valoare estetica, geologica, nationala a acestui peisaj, neobisnuit
si greu de inteles cu mijloacele de cunoastere a vremii lui. Si
acest Perito Moreno Francisco si-a investit interaga putere de munca,
intelegere, devotament si viata in intelegerea, protejarea,
conservarea acestui urias potential peisajistic al celor 130 m
inaltime, 37 km lungime de ghetar si latime de cca 5 km…in acest
ghetar ar incape aria intregului Buenos Aires.
Francisco
Pascasio ( perito) Moreno a fost un explorator a carui cunostiinte
solide de geografie si antropologie l-a condus la studii valoroase in
Patagonia.Moreno si-a asumat activitatea stiintifica in aceasta parte
a lumii ca un ideal al sau personal intr-o zona unde nu putea exita
nici o forma de finantare.
El
si-a inceput explorarile nu cu mult inaintea voctoriei armate asupra
indienilor si a fost foarte bine informat despre acestia si despre “
problema Indiana” a caror aparare, prezicea el, nu va fo o garantie
de civilizatie. Dupa vizita lui la Nahuel Huapi, comenta :
“ Filosofia
Indiana in ceea ce priveste relatiile intre “proprietarii de
pamant” si uzurpatorii albi justifica razbunarea: fara indoiala
razbunarea lor nu eset nici pe departe asa de teribila ca a
noastra.(…) “
Cu
cat explora mai mult aceste teritorii sudice cu atat mai mult era
convins de enormul potential de bogatii ce exista. A insistat asupra
ideii constructiei de drumuri si cai de comunicatie intre Anzi si
Oceanul Atlantic si extinderea cailor ferate considerand ca aceasta
va fi singura solutie pt colonizarea si dezv acestei parti de lume.
Contributia stiintifica a lui Moreno a permis cartografierea
Patagoniei, evaluarea resurselor sale natural potentiall de crestere
si extinderea cailor ferate.
A
intreprins doau calatorii in Patagonia in 1875 si 1879 din care in
ultima era sa-si piarda viata fiind capturat de indieni si urma sa
fie executat a doua zi. A reusit sa scape in timpul noptii alaturi de
un alt tovaras de al sau si sa ajunga in siguranta dupa 5 zile de
eforturi supraomenesti la cel mai apropiat fort.
A
sustinut conferinte la Sorbona si Londra informand lumea stiintifica
despre Patagonia si locuitorii sai.
Moreno a fost un om
de mare cultura cu multiple calitati. Foarte cunoscut ca exploratory
si om de stiinta a dovedit ca poate fi un bun professor si un bun
conservationist.A fost implicat total in protectia regiunilor si a
speciilor ce traiau aici sic ea mai mare dorinta a lui a fost sa
creeze parcuri nationale. Cat de avangardista atitudine putem aprecia
si noi la mai bine de un secol de cand a umblat pe aici si prin
comparative cu tarisoara noastra draga unde parcurile nationale nu
prea sunt prioritatea guvernantilor. Ca o recomensa pentru serviciile
sale, statul Argentinian i-a donat un imens teritoriu din zona
Nahuel Hapi. Increzator in viziunea sa el a donat o buna parte din el
statului cu conditia infiintarii unui parc national. Si asa s-a
nascut Parcul National ce tocmai urma sa-l vizitam…
Sursa
: Roberto Hosne : “Patagonia” Duggan –Webster 2001
In
ani grei de precipitatii la crestele Anzilor gheata se aduna
ingloband an dupa an zapada pe care curentii de pe Pacific o
descarca pe versantul estic, in depuneri masive ce se sedimenteaza si
se depun indesandu-se , suprapunandu-se, cu rabdare, incet incet, an
dupa an in mase din ce in ce mai dense ce se transforma in gheata
incepand cu inubliabile milenii glaciare si care, ajungand la
presiunea de elasticitate, o iau la vale sub propria greutate si
dupa milenii de curgere milimetrica apa norilor de mai mai demult de
neolitic si Christos ajunge sa-si franga gheata albastra si densa
si multimilenara sub ochii nostri, inocenti vizitatori si neasteptati
martori ai miscarii geologice planetare intamplate exact cand treceam
noi pe acolo din greseala loteriei universale, la un moment ce poate
nu ni-l asumam si de care speram ca nu-I vremea, orasul, strada,
veacul si personajul, noi tocami trecand pe aici, la mare distanta de
Baia Mare , locul de unde pentru noi este inceputul si sfarsitul
oriunde in satul asta mondial. Bucati mari de gheata cadeau zgomots
odata la 20-30 de minute de pe buza ghetarului ridicata la suprafata
apei mai mult de 80 m spre deliciul turistilor si in bipaitul
aparatelor foto. Sub nivelul apei, ghetarul continua uneori pana la
1000 m adancime, ceea ce este greu de imaginat pentru un lac glaciar.
Explicatia ar fi ca in erele geologice de existent acesti ghetari
prin propria greutate si miscare milimetrica au excavat din roca
primordial, incet cu rabdare gropi adanci impingand morenele smulse,
pe tot cuprinsul Patagoniei cel mai vezi presarat cu bolovani uriasi
rotunjiti de la rularea glaciara…
Pe
seara ne-am intors, si la intrarea in El Calafate pe dreapta am
vazut o herghelie de cai si neste geambasi adunati acolo cu ceva
masini de teren. Ne-am oprit sa aruncam o privire. Nu mica ne-a fost
surpriza sa vedem brusc o bucatica de istorie a cuceririi vestului
Sud American pe viu.
Era vorba de
crescatori de cai si de un loc autentic si aproape neschimbat de cand
lumea si pamantul prin desertul Patagoniei. Sa vedeti voi pe niste
gauchos autentici, cu cizme in picioare cu aparatori de piele peste
jeansi , palariile lor specifice cu boruri mari si plate, cu salul la
gat, chimir si cutite la cingatori, stransi in jurul unui foc unde se
rumeneau la protap doua halci din niste coaste mari, initial am
crezut ca mananca vaca dar de fapt haleau de zor un cal prajit, ma
rog un manz…saracu…luau halci de carne si cu cutitele le
bucateau si infulecau unsurosi pe maini si pe moacele nebarbierite…
adaposturile de animale erau cu pereti din piei si cladirea estanciei
era plina de sei, scarite, paturi, poncho, ustensile de cai si o
ghitara intr-un colt, o blana de puma aruncata colea si gauchos isi
pasau sticle de aguardiente si mirosea a ferma de animale si erau
foarte veseli cu totii dupa o zi de munca de fugarit caii prin
pampas, ma rog prin desert. Atmosfera nici sa se fi pregatit ca venim
noi, nu putea fi mai autentica. Plutea in aer miros de herghelie si
de alta lume. Un Gaucho ne-a intrebat de unde suntem si i-am spus ca
din Ro si a zis repede ca este de origine gabor din Ungaria e la a
doua generatie, prima o fo tac-su fugit din Europa dupa al doilea
mondial, am dedus ca laolalta cu nazistii ce s-au refugiat buluc aici
dupa ce Peron le-a eliberat cca 10.000 de pasapoarte nemtalailor de a
ajuns aici si Josef Mengele calaul de la Auschwitz si Borman, mana
drapta a lui Hitler si care a fost rapit de evrei dus in Israel si
judecat si condamnat la moarte. Mai stia gaboru cuvinte unguresti si
ne-am amuzat.
Pe
seara am mancat Cordero adica miel prajit acasa la noi pe aragaz,
baut bere Quilmes la care ii spuneam Ghilgamesh ha ha ha si culcat
tarziu….
Am
fost la Walichiu la indieni si nu am acceptat pretul si negociat
puntas de fleche. Adica varfuri de sageti din silex, replici facute
de meseriasi locali, vanzatoarea mi-a cerut 8 pesos adica aproape 3 $
si nu am vrut sa-i dau. Nici sa platim 50 pesos ( 15 $) pentru turul
unor picturi rupestre de vreo o mie de ani chipurile “restaurate”
ale indienilor Techuelche ce au vietuit pe aici pana i-au decimat
invadatorii pampasului. Desi siteul parea interesant cu poze de
indieni in cabana si ceva artefacte de pe vremea lor, ni s-a parut ca
totul este de fapt o mare chestie comerciala si mai ales
gogomanie…Prin urmare nu ne-am inscris la vizita si am plecat.
10
Febr
alta
zi de lene….preparaciones sa merem la Torres del Paine, inchiriat
corturi, plimbat prin oras pe deal, si ne-am dus la Walichiu once
again si am cumparat puntas de fleches la pretul meu, ce bun sunt,
pot sa ma ating? A inteles cucoana ca daca nu-mi vinde asa ramane cu
varfurile de sageti in farfuria aia neatinse. Ceea ce mi se pare
correct. Am mai fost pe deal sa vedem El Calafate de sus, sa vedem
ce case au astia si ne-am minunat de cat de simple sunt, facute cu
economie de mijloace, case modeste din cateva barne, OSB, izolatie
termica minima, cata vreme gazul este f ieftin amplasate pe petece
mici de teren, praf mult si masini vechi si maricele dupa modelul
American. In schimb se investeste masiv in infrastructura si am vazut
strazi in constructie o gramada si cele terminate de mare calitate si
nu am putut sa nu ma minunez si sa fac comparatii. Argentina se
intinde pe o jumatate de continent are 27 milioane de locuitori si am
vazut autostrada in constructie inspre El Chalten oras cu 371 de
locuitori din care executasera cativa zeci de km buni si nu am putut
sa ma intreb decat cum si-au stabilit prioritatile. Ma intrebam cum
ne-ar sta noua romanilor daca ne-ar stramuta cineva brusc intr-o tara
asa de uriasa si dupa cum stim sa ne dam cu stangul in dreptul sa nu
fim in stare sa construim decat 12 km de autostrada pe an intr-o
tarisoara mica cat 100 de estancias argentiniene.
11.
Febr
am plecat de dimineatza buna pe intuneric adica la ora 7 ceas spre
Torres del Paine. Dupa vreo cincizeci de km de sosea dreapta si
impecabila am decis sa o luam pe o scurtatura de vreo 80 km si care
ne scurta drumul cu tot atata dar in schimb trebuia sa mergem pe
sosea de macadam, sosele in care cred ca argentinienii sunt doctori.
Asa de bine intretinuta era soseaua aceea ce strabatea pampa, incat
cu usurinta am condus cu 100 km/h in unele portiuni. Am strabatut
acelasi pampa infinit si presarat cu coline cand si cand, cu
vegetatie ciudata, ceva ierburi si tufe de cele mai multe ori uscate,
trecand prin teritoriile estanciilor vaste si separate de garduri iar
unde acestea traversau drumul erau grilaje late de teava peste care
ne hurducam cu masina si care opreau trecerea animalelor adica a
oilor in special, ca mai mult de acelea am vazut. Mai vedeam puncte
roz de flamingi presarate pe mlastini semiuscate si intinse sararii
dupa cum am dedus. Am vazut si struti nandu din ce in ce mai multi si
speriosi incat nu am putut sa le fotografiem si filmam decat
posteriorul, ca se departau de sosea ca potarnichile cand apaream
noi, ma rog ca strutii.
La
granita cu Chile ne-am lovit de acelasi vant ingrozitor, formalitati
ciudate, chilienii ne-au confiscat ceapa si usturoiu si bananele si
merele si sunca ce le-am halit ca si cu gura altuia, in spatele
masinii in fata autoritatii statului Chilian. Era un afis mare care
avertiza asupra febrei aftoase si care justifica faptul ca nu aveai
voie sa introduci in tara tot felul de seminte, ceapa usturoi,
chipurile de frica febrei aftoase, ha ha ha sau ca le poti corci
soiurile pure si nobile de legume, de parca conchistadorii s-ar fi
descaltat cand au ajuns aici cu secole in urma….
Febra nu am facut si
mai mult am fost smuggleri si am introdus ilegal in Chile alta ceapa
alt usturoi si alta sunca ha ha ha si de care nu am povestit nimic
vamesului nu de alta da nu m-o intrebat personal desi amenda afisata
era de 250 usd.
Drumul lung si
ciudat, se apropiau muntii , cand deodata am vazut guanaci dincolo de
gardul unei immense estancia chiliene. Erau vreo douazeci de varste
diferite sinu foarte speriosi. Am filmat si fotografiat la greu desi
mai incolo aveam sa dam de ei la tot pasul.
Pe
seara ne-am pus corturile la campingul de la Lago Pehoe si care avea
dotari adevarate cu baie curate si dush si loc de facut focul si care
era destul de populat desi crturile erau rare si nu se deranjau
reciproc.
Gasca a plecat la
Mirador de Los Condores un deal din spatele campingului de unde se
vedea Torres del Paine in toata splendoarea sa. Torre inseamna turn
prin urmare cele trei turnuri masive cu verticale ametitoare ascunse
in parte privirii de Cuernos( coarnele) del Paine alte verticale din
care una usor adusa de varf, ca un corn de unde si numele, sunt niste
colti uriasi de stanca cu pereti de mai bine de 1000 m si care sunt
strabatuti oblic de o uriasa intruziune gelologica alba iar varfurile
au ramas de culoarea cacao dupa cum zicea Scami ca un tort urias cu
martipan si ciocolata. In spatele lor si cel mai bine vizibile de la
Laguna Azul se afla Torres del Paine. In lumina crepuscului
fotografii nostri au facut poze admirabile si de calendar. De fapt de
asta au venit. Greu sa-I mai intelegi, au facut zeci de mii de poze,
noroc cu digitalele ca altfel au fi carat metri cubi de pelicula…De
fapt ei o sa vada toate frumusetiel alea acasa doar la computer. Aici
nu au avut vreme decat sa se uite prin obiectivelel lor sophisticate.
Io
nu am plecat nicaieri, am avut ceva oboseala de scos din fizic.
Dupa ce s-au intors
si tinand cont de faptul ca aici intunericul vine dupa 11 noaptea
ne-am dus la cascada Salto Grande si la mirador de Cuernos, la
poalele lui Cuernos del Paine unde sufla un vant turbat, de ne-am
caca pe noi. Ce vegetatie impresionanta am vazut, tipica de pampas,
desert, Patagonia ce vreti voi. Am vazut ciudati cactusi, teposi si
desi, ce acopereau suprafete de cativa metri patrati ici si colo si
care pareau ablsolut impenetrabili. Sa fereasca sfantul sa cazi cu
poponetul intr-o gramada de aia ca ai pus-o. Peisajul botanic era
completat cu ierburi si alte tufe precum si cu vesnicele fagacee ce
pareau toate din aceiasi specie adaptate dupa loc, astfel in padurile
dela Lago del Desierto din Argentina unde aveam sa mergem cateva zile
mai incolo erau maiestuoase, inalte, paduri in toata regula, in drum
spre Fitz Roy aratau ca niste bonsai japonezi cu Frunze minuscule si
copacei de ghiveci piticiti de intemperii si vantul aspru patagonez
iar aici la Torres erau mititei sub vantul aprig si in foarte dese
cazuri, uscati si contorsionati de limita proprie a rezistentei lor
la clima aspra.
Plaja de nisip negru
a lui Lago Nordenskjoeld pe langa care am trecut si unde ne-am intors
si care se varsa in Lago Pehoe prin cascada aia inspaimantatoare era
absolut calm intre doua vantoase in lumina crepusculului la noua
ceas pm. Din cand in cand se declansau vajgauri insuportabile si de
care ne ascuneam sub glugile soft shellurilor Gotech ( scoica moale
ha ha ha ) si care vantoase suflau asa de tare incat absorbeau
cantitati uriase de apa ce o pulverizau peste noi, peste cacteeele
alea, peste vegetatia pipernicita si tepoasa, peste obiectivele
aparatelor noastre de fotografiat, filmat…Ma gandeam ca in
conditiile unor precipitatii slabe, ca aproape toate pica pe crestele
muntilor alimentand ghetarii, vegetatia din jurul lacurilor se adapa
tocmai cu trombele astea inimaginabile de apa luata cu forta
uraganelor din lac si plouata ad hoc pe intinse suprafete.
Ne-am intors pe la
hotelul de pe insula de pe Laguna Pehoe hosteria si ne-am minunat de
frumusetea locului, desteptaciunea inreprinzatorilor si de preturile
indraznete cerute vesnicilor clienti, adica pensionarii bogati ai
lumii in care traim si care vin aici cu autocare moderne si fitzoase.
Iar aia tineri sunt la low costs sau flower power, boema mondiala a
trekkingului si/sau alpinismului pentru care nu exista decat
performanta sportiva importanta chiar si lipsita de glorie si mass
media si care poate veni aici decat cu bicicleta, autostopul si dormi
in cort si manca balariile ieftine din supermarketuri.
12
Febr.
La
Laguna Azul in drum am filma guanaco timizi si frumosi, condor
meseriasi zburatori si care zburau pe vantopasa aia cu cea mai mare
nonsalanta, am vazut cascada Cascada, dupa care am ajuns la laguna cu
pricina unde am halit ceva si o vinit un gigel si ne-a cerut bani pt
ca picnicul era pe bani, sa-ti ceara bani auzi pentru ca ai stat la
masa lor, dar era scris si noi n-am vazut si lulutza s-o suparat ca
fraiera…de departe se vedeau Torresurile lu Paine, maiestoase,
semete si severe cu vertical ametitoare albe…
Ne-am
dus la Estancia Torres. Impresionanta si m-am amuzat vazand o poza
din 1958 cu neste peones descarcand o masina de fan, ca nici in
ruptul capului nu s-au gandit estancieros cand s-au stabilit aici la
umbra lui Torres del Paine ca muntele plin de ghetari din spatele
casei lor din salbaticia aia o sa-I ridice in epoca turismului unde
nici nu au visat incat s-au trezit cu hotel in batatura, restaurant
nu unul ci ami multe , grajdurile transformate in spatii de cazare,
investitii noi, camping ca in filme si cai numa de moft si nu de
necessitate . Niste gembasi faini , imbracati cu nadragi largi
bagati in cizme de piele cu aparatori pt calarit si cu basti in cap,
camasi suflecate si chimir cu cutitoaie, incarcau nemilosi, cai cu
bagaje, ceva expeditie avea de carat echipament de escalada…
Am
baut o bere buna si scumpa in restaurantul cu artefacte si poze de
epoca de cand nici nu visau la aurul turistic si ne-am cazat la un
campingul lor destul de fain si cu Chileni beliti ce ne-au deranjat
la greu ocupandu-ne focul personal din spatele corturilor si care au
cantat in noapte nu au tacut decat dupa ce le-am cerut in mod expres
lucrul asta tarziu dupa 1 ceas.
13
Febr,
strans tabara, plecat de dimi catre El Calafate… am ajuns pe seara
dupa un drum lung si aproape aceiasi poveste la granite mai putin
povestea cu ceapa…De data asta am baut o cafea excelenta la ultima
taverna din Chile..
Seara
am predat corturile la Cotroharitza si am halit asado de vaca si de
Cordero si ceva vinutz bunutz a fost ziua lui cotro Lulutza si am
omenit-i ne-o ominit cu o vadra de vino tinto din care am baut trei
zile…AAAA ne-am ras tuns si frezat tatzi parfumat si ne-am
prezentat imbracati pt cina romantica ok desi aveam o singura
lumanare de pomana…Adi a fost cu ideea cu lumanarea….
14
Febr
Dupa
o noapte ploioasa am plecat dimineatza spre El Chalten ….drumul
fain prin papmas-ul Patagoninan, spectaculos, cu muntiii in zare,pe
mitica Ruta 40, in constructie cu ceva noroaie, faleze ciudate si
mari. A fost interesant sa ne apropiem pas cu pas de Cerro Torre si
Fitz Roy, munti cu rezonanta in mintea mea si nu numai, ne-am oprit
sa facem poze si sa filmam peisajul ala fantastic cu un drum
impecabil ce se pieredea in zare catre baza muntilot brazdati de
ghetari care se pravaleau in vai adanci sic el din stanga adica
Viedma in superbul lac albastru turcoaz cu acelasi nume si lung de 60
km.Am ajuns pe la pranz la fata locului unde ne-am cazat la o alta
cotroharitza pe numele ei Mariana( ceha de origine dupa bunicii
emigrati din Cehoslovacia in timpul razbiului) , cazarea aprox ok, se
putea si mai bine. Ziua lui fica mea
i-am
scris de cu seara pe net.
Pe
seara am urcat f fain la Laguna Capri catre Fitz Roy.
Mai
devreme am venit de la Fitz Roy ce este un turtzudan la marginea
pampasului, la marginea Anzilor si care se vede de departe aprig
tasnind de la orizontala si diferentiindu-se net din zimtatele creste
andine din care se preling ghetari lungi lati si reci in lacuri
glaciare albastre turcoaz incretite de teribilul vant din Patagonia
ce sufla 6 luni pe an non stpo uneori de te sufla de pe picioare....
Fitz
Roy a fost capit vasului Beagle, dupa care s-a botezat canal;ul cu
acelasi nume, unde este Ushuaia, in teritoriul indienilor
Yamana....si la bordul caruia nu era altul decat Charles Darwin ce a
intuit si descris prima data evolutia si originea speciilor...
Si Argentinienii au
botezat acest mumte superb cu numele lui desi la origine era El
Chalten adica in lb indienilor Ona de pe aici insemna muntele ce
fumega sau fumul etc...pt desi nu este un vulcan mereu pare ca
fumega, se pare ca mereu cumulizeaza si vantul tare al Anzilor
indreapta suvita de cumulusi de pare ca fumega...Muntele are un
turtzudan , perete inalt de mai bine de 1400 m ca de aia e asa de
spectaculos de perete de stanci absolut verticale ce incep dintr-o
masa d e ghetazri pe la fo 2000 m si izbucnesc spre cer si
nori....Stancile evident sunt albe de granit si porfire...nu sunt
multi de reusesc sa urce intr-un an pe el, o escalada necesita
pregatiri grele, tabere si pe langa uriasul efort fizic necesar
escaladarii verticalei alea in mai bine de 7-9 zile petrecute in
perete supusi intemperiilor alpinistii se confrunta si cu caderi
intempesive de pietre ce provoaca accidente mortale cand nu te
astepti mai putin... Prin urmare nu sunt multi care au reusit sa
escaladeze acest varf care de altfel nu e inalt de loc...3450 si ceva
de m, in orice caz cu mult mai putini decat au urcat pe
Everest...Faima acestuia atrage mereu boema alpinista mondiala si
vezi prin El Chalten tat felul de moace de aventurieri ce vor macar
sa adulmece si sa respire la umbra marelui Fitz Roy care este flancat
de vf Mermoz, St Exupery. Guillammet, sa , varfuri mai mici dar
botezate dupa toata banda lui Mermoz si firma lui Aeropostale ce au
reusit sa stabileasca legaturi aeriene postale peste Anzi si cu
Europa si restul lumii....Guillaumet a cazut in anzi, Mermoz a cazut
in Atlantic intr-un zb solitar ducand posta din Argentina spre Eu si
a disparut pur si simplu...St Exupery a pierit in al doilea
mondial...intr-un zb de rutina Sudul Frantei- Algeria si a disparut
in Mediterana pana mai antzartz cand niste scafandri au gasit epava
avionului undeva aproape de Corsica si mai ales i-au gasit
ceasul....ce purta initialele lui...
Si
azi de valentine' s day am vazurt frumusetea aia de pe malul lagunei
Capri, albastra si pura uneori furtunoasa si incretita rau de aprige
rafale de vant ce se pravale de pe inaltimi, cu boarea rece a
ghetarilor si asa de violente incat aspira apa din lac si iti poate
face o baie instant….ca un sentiment curat de adolescent
indragostit, azi dulce si linistit maine explosive ca un vulcan...
Si
in imobilitatea ghetarilor ce curg pe nesimtite la vale, translucizi
si albastri turcoaz, cu culoarea indesata si accentuata de ere
gelologice scurse, si in freamatul fagaceelor australe, pitice de
intemperii si frigul Patagoniei, cu ciripitul Evitei, o vrabiuta
locala gulerata cu un guler potrocaliu si pe care am alimentat-o cu
biscuiti curajoasa si neinfricata, si in tufele de visini cu visine
coapte din care ne-am infruptat cu lacomie la coborare...ce ocazie sa
mancam visine in Febr...si in vaile alea andine, adanci si flancate
de ghetari transpare si se reflecta ca un vis imaginea si constructia
noastra interioara, aevea. acum sau nu, aici sau departe de nici nu
mai conteaza ca tot una suntem cu natura asta minunata in lumea
aceasta minunata in care am avut norocul sa aparem si noi si sa luam
parte la marea creatie....
15
febr,
Plecat
de dimi pe la 9 30 catre Laguna Torre, la baza celebrului Cerro Torre
3102 m, ghetzari faini….film, peisaj, paduri faine virgine.
Am
urcat relativ lejer din partea sudica a orasului, pe o carare ce
strabatea o panta inerbata ce ne-a dus la un mirador deasupra El
Chalten ului de unde se vedea urbea ridicata in pripa ca in Goana
dupa Aur din sec 19, cu constructii usoare, sumare, ieftine si fara
pretentii in aceiasi goanna dar de data asta dupa Aurul
negru/alb/verde al turismului.
Pare
ciudat, inaltimea traseelor turistice nu este asa de mare, am ajuns
cred ca pana pe la max 1000 m alt, fara prea mare effort, traseele
sunt mai degraba pe orizontala iar brusc din orizontalele astea se
inalta buluc turnurile. Aproape de Laguna Torre, am vazut depozite
destul de recente de morene glaciare, depozite consistente, bolovani
uriasi rotunjiti si transportati de ghetari nu foarte departe. Eu
cred ca depozitele nu sunt la iveala de mai departe de max 100 de
ani. Barajul de morene al lacului avea dune de nisip cuartos suflat
de vantoasele locului ca si in desert, Am avut proasta inspiratie sa
ma trantesc pe una din ele si dintr-o data o rafala de vand m-a
umplut de nisip din cap pana in picioare inclusive in urechea
dreapta. Cerro Torre nu a vrut sa se arate din ceturile de deasupra
ghetarilor si nici in zilele urmatoare.
16
Februarie
ne-am mutat la o cabanutza in sfarsit adevarata si confortabila unde
am si io patu meu in lucarna mea personala si loc de intins bagajele
si dezordinea personala.
In
mod evident, nu n-am avut incotro si ne-am lasat din nou antrenati de
inepuizabilul Scami Duracell cu baterii in cur sa mergem la Lago del
Desierto undeva in inima Anzilor pe o ploaie caineasca si pe un drum
hartopit si pietruit cu masina noastra ce da semene de oboseala desi
pare noua….Am luat-o pe langa Rio Electrico in sus si am patruns
intr-o frumoasa padure de Lenga virgina evident desi marginea
drumului era mereu insotita de nesfarsitele garduri de estancii si
cate un rau albastru albastru sub ploaia caineasca ce cadea
necontenit…Am trecut pe langa un loc unde era un mic monument in
amintirea unui different de frontiera cu Chile cand in 1965 neste
chilieni s-au asezat in valea asta sustinand ca apartine tarisoarei
lor, argentinienii se pare ca nu au fost de accord si a trecut la
schimburi de focuri, au tras unii, au tras si ceilalti si se pare ca
au pierit cativa pana lucrurile sa se linsiteasca…II inteleg pe
Argentiniei ca regiunea este splendida, padurea impresionanta desi
este lasata asa cum a lasat-o mama natura de la facerea lumii,
napadita de licheni, muschi ce cresteau, ciudat numai pe partea
sudica a copacilor, padure cu aspect de poveste unde scufita rosie ar
trebui sa fie la ea acasa….in vaile acelea glaciare flancate de
creste cu caciuli de ghetari albastri a caror retragere spre inaltimi
este din ce in ce mai vizibila…Natura in toata splendoarea si
curatenia ei este aici in Patagonia….
Ne-am
intors pe ploaie si la cabanutza noastra de turta dulce de la
marginea El Chalten-ului am executat din nou un asado de vaca si de
cordero excellent insotit de bere neagra QUILLIMES…dupa care dolce
farniente si io profit de ocazie si scriu aceste randuri…
TANGOUL
Istroria
nasterii tangoului ne fascineaza cata vreme este acesiasi cu ce a
nasterii Buenos Airesului ca mare oras…Ca si juxtapunerea
stilurilor arhitectonice, a populatiilor, tangoul este o oglinda ce
reflecta imaginea unui puzzle complex a acestui oras…
La
sfarsitul sec 19, in anii 1880 , imigrantii soseau din toata Europa.
Erau adesea barbati singuri in cautarea reusitei sociale, care au
abandonat totul , veniti din Spania, Polonia, Germania, Italia, de
peste tot. Traiau in cartierele sarace , la periferia orasului, Ei au
ajuns sa constituie o mica patura sociala a capitale5 federale. Si
tocmai in sanul acesteia s-a nascut tangoul, in aceasta atmosfera de
barbati singuri, a dificultatii de comunicare, a traiului greu, a
nostalgiei vietii mai bune lasate undeva departe, in tara de origine.
Tangoul se dansa deci mai ales intre barbati si mai adesea in
bordele. Primul tango de care stim se chema “da-mi jetonul”…cel
care permitea posesorului sa treaca! Era visul de asi gasi si poseda
frumoasa….Era dansul fortei virile, a dorintei sexuale, a
nostalgiei. Tangoul este “ un gand trist ce se danseaza”. Este un
dans de o mare puritate de sentimente, chiar daca s-a nascut dintr-un
ciudat melanj venit din toate partile. Nu are el puterea unui ritm
African, determinismul unui flamenco, rigoarea codata si manierata a
dansurilor din saloanele europene? Acest savant mixaj il face cu
siguranta dansul cel mai sensual din cate exista. Picioarele se
inlantuie, gambele se regasesc, trupurile se contopesc si fetele se
lipesc…Nu sunt numai picioarele cele care danseaza ci ambele
trupuri sudate pana la lobul urechilor. Bineinteles, burghezia a
negat in totalitate acest dans nou ce nu exista decat in versiuni
orchestrale( nu fusesera scrise inca texte cantate), aceasta
virilitate ambigua la care femeile au aderat mai tarziu. Clasele de
sus ale Buenos Airesului au ramas indiferente tangoului pana cand
reusita si succesul nebun al acestui dans in Europa l-au facut atat
de credibil incat aristocratia s-a grabit sa-l considere un symbol al
identitatii nationale.
La
origine, ghitara, instrumentele de suflat si vioara era singurele
utilizate in interpretarea tangoului. La inceputul sec XX a fost
adus in Argentina un instrument de origine germana, bandoneonul , sau
harmonica in lb romana. Acest acordeon in miniatura va dramatiza
accentul compozitilor existente. Dar tangoul nu si-a atins definitiv
identitatea decat dupa integrarea pianului, mult mai tarziu. Au
inceput sa se scompuna texte intr-un argou local, lunfardo. Cantate
cu o voce ragusita de obicei, temele cele mai iubite erau din viata
portuara, viloenta si fatalitate, nostalgie si revolta, saracie si
iubiri dificile neimplinite…Strigatele modulau vocile, tangoul
devenea modul de exprimare popular. Un mod de viata.
In
1913, descoperim o voce fara precedent, aceea unuia din Toulouse
resident in B Aires,care raspundea patronimului foarte latin : Carlos
Gardel.
Charles
Romuald Gardes s-a nascut la Toulouse in 11 Dec 1890 si a sosit la
Buenos Aires la varsta de 3 ani cu familia sa. Si-a inceput cariera
in cabarete sordid inainte de a cunoaste succesul si de a canta in
stabilimente mai burgheze. Cinematograful mut l-a impins in fata…
si o mare cariera a urmat pentru Carlos. A devenit rapid cel mai mare
cantaret de tango din toate timpurile. Dar biserica a interzis
tangoul in 1929 dupa care adevaratul declin a survenit dupa moartea
tragica alui Carlos intr-un accident de avion in 24 iunie 1935 pe
cand era in turneu.
Cu
cel de-al doilea razboi mondial, care in mod paradoxal a imbogatit
Argentina, tangoul s-a dezvoltat din ce in ce mai frumos pana la
lovitura de stat militara din 1955 care i-a astupat gura. Tangoul a
cunoscut prin urmare o lunga descendenta pana unde nu mai fusese
niciodata. Ca si acordeonul in Franta a avut o perioada de recesiune
si dezinteres. El a incetat sa mai hraneasca iluziile si majoritatea
argentinienilor si mai ales tinerii au incetat sa-l mai danseze… De
cativa ani incoace insa Tangoul argentinian si-a reinceput
ascensiunea. In locurile unde se danseaza, cei intre 35-55 sunt in
mod curios absenti si bunicii experimenteaza alaturi de nepoti…In
schimb Carlitos continua sa bantuie inimile argentinienilor (
mormantul sau este in permanenta plin de flori si o tigara arde mereu
intre degetele statuii sale de bronz..).
Passiontangotour.com.ar
2xtango.com
Sursa
Le Guide Routard , Argentine.
17
Februarie
am plecat la Laguna de Los Tres la baza Fitz Royului de dimineata
buna pe la 6 30 mama lor de noctambuli, era departe si ne-am zis ca
decat o incursiune in doua zile cu cort si echipament greu la mijloc
mai bine una singura de dimineata buna si cu echipament usor. Zis si
facut si am inceput ascensiunea de unu singur ca Lulutza in timp ce
io m-am oprit sa ma insiretez la un bocanc a disparut in nopapte ca
magaru’n ceatza lasamndu-ma singur prada fantasmelor si spaimelor
din padurea Patagoniana..Noroc ca nu sunt slab de inger si nu m-am
speriat ci mi-am vazut de urcusul greu si lung cu obstinatie,
indarjire si ciuda ca daca nu ne iese am facut sportul de pe
lume.I-am ajuns intr-un sfarsit la Laguna Capri dupa care am luat-o
impreuna catre Los Tres sperand ca se va ridica soarele si Fitz Royul
ni se va releva de aproape.
18
Febr
am stat toata ziua acasa, am gatit tocanitza de vacutza su macaroane,
dormit, internet, telefon si scris tata seara mai bine de 4 ceasuri
dupa care am citit despre Patagonia.
19
Febr
sculat tarziu, mic dejun frugal, citit, vazut pooze si am mers la
Caniadon de los Rios de las Vueltas unde batea un vant ingrozitor si
era un afis ca warning sa nu merem pe vant sa nu fim suflati de pe
stanci. Ne-am dus totusi si ne-am apropiat circumspecti de canionul
sapat de apa ghetarilor dupa cum am hotarat cu Serban care este
geolog, ca dupa era glaciara. Avea un debit sanatos si apa excelenta
pt rafting…
Sera
mers la net si intristat si suparat din motive de firma. Am executat
un papricas de pui de mare clasa. Nu stiu ce fac argentinienii asta
cu carnea dar carne asa de buna ca aici nu am mai mancat niciunde in
lumea asta si nu pot spune ca nu am prea vazut locuri gandindu-ma la
cele 35 de tari din 5 continente pe unde am haladuit. Prin urmare si
puiul ce l-am transformat intr-un excellent papricas cu mamaliguta ca
pe la noi a fost la fel, incredibil de mare, fraged si gustos. Prin
urmare am halit ca nehalitii si ne-am delectat cu bere Ghilgames
neagra si buna.
20
Februarie,
Internet,
urcat pe celalalt Mirador de Los Condores, ceva gustare frugala si am
plecat la Bahia Tunel. Nu stiu de ce ii spune asa dar nici nu mi-am
batut capul. Am vazut un paraias in pampa ce se varsa in Lago Viedma
curat ca cristalul si cu niste alge sanatoase pe fund, unduite de
curentul strabatut de niste pesti adevarati ca in filmele cu ursi
Kodiac si somoni…
Am
incercat sa mancam ceva la restaurantul de la debarcader. Fie vorba
intre noi, un restaurant absolute dragut si frumusel cu artefacte
vechi de mai mare dragul inclusive poze cu Chaplin halindu-si
pantofii din Goana dupa Aur, ce parca se potriveau de minune locului.
Am comandat gulash de Cordero of course care a venit cu intarziere si
cu nervi desi i-am atras atentia belitului de ospatar ca la 15 30
vaporul pleaca. Si tocmai a plecat si ne-am otzarat la ei nu am vrut
sa platim nota caci biletul al croaziera costase 25 $ pana la urma nu
stiu ce au facut cred ca au vorbit la radio cu el Capitan si acesta a
intors corabia sa ne ia si pe noi, mama lor de ospatari ce bine ca
mi-am inchis restaurantul de acasa….Excelenta plimbare si croaziera
pe lacul turcoise, la ghetarul ce se pravalea in lac in treaba lui de
milenii si cu iceberguri presarate pe oglinda. Nava moderna, in
cabina de pilotaj am vazut un sonar de fund si am fost curios sa
observ fundul lacului brazdat de vai adanci si vertical care sareau
de la minu 8 m la minus 450 m in apropierea ghetarului. Iceberguri
uriase in contre jour erau spre munte si radiau o impresionanta
lumina albastra, adanca si translucida. Am facut doua ture prin fata
lui, filmat si fotografiat tot, baut o cafea intre timp din partea
casei si acostat sa luam niste alpinisti ce au facut o tura pe
ghetar. Am observant cu mare interes forma stancilor lustruite si
slefuite de ghetari, agglutinate si rotunjite de parca gheata ar fi
fost abraziva. Se vedea clar limita nu foarte veche a ghetarilor
inainte de marea incalzire si fara explicatii. Ghetarul este urias
are sute de km lungime si nu mai stiu cati latime si vine din covata
Anzilor si din Chile si din Argentina. Granita trece exact prin
spatele Cerro Torre si Fitz Royului cu gasca lor de varfuri cu nume
de zburatori. Noi vedem din El Chalten doar o mica bucatica si cea
mai spectaculoasa. Acest ghetar urias se revarsa si alte lacuri mai
apropiate sau mai departate.
21
February
Azi
ne-am sculat la 4 30 in the morning si am luat-o in sus spre Laguna
Capri sa vedem ce-a mai ramas din eclipsa de luna anuntata simai ales
sa vedem rasaritul pe Fitz Roy. Urcus lejer in noapte cu o povete
lunga cu Scami , sub spuza de stelele din emisfera sudica si ajuns la
Laguna Capri deveme de tat trecand prin campingul unde soilea o parte
din plebea mondala a trekkingului. Nici eclipsa nu am vazut, nici
rasarit spectaculos, pentru ca era cerul usor acoperit la rasarit asa
ca pas de a vedea Fitz Royul lovit de sulitele rosiatice de lumina
ale soarelui diminetii asa ca am luat-o agale spre Laguna de los Tres
trecand pe la campigul Poincelot. Dupa care ne-am oprit sa mancam. Am
mancat un pateu nasol si fara gust si io fara pofta de mancare dupa
care brusc a aparut o acvila frumoasa frumoasa cu capul alb si ciocul
galben care era per pedes. Am scos rapid camera video si am luat-o la
fugarit. Am urmarit-o o vreme, imi arata doar posteriorul, si pana
la urma a zburat in varful unui Lenga exact cu Fitz Royul in fundal.
Am filmat-o la greu si brus a aparut si partenerul/partenera plus un
pui, toti la fel de mari si frumosi, De unde am dedus ca era pui
pt faptul ca piuia a foame sfasietor sau asa mi se parea mie, si
parintii ramasesera imopasibili, cred ca asteptau ca odrasla sa nu
mai ceara papa ci sa-si procure singur prin vanatoare.
Urcus
la los Tres a fost lejer, dimineata era tot mai dimneata, pana am
ajuns pe cresta si ni s-au relevant varfurile in toata splendoarea
lor: St Exupery, Poincelot, Fitz Roy, Mermoz, Guillamet etc.
Verticale ametitoare colti uriasi prismatici din granite si diorite,
cu fete inalte de mai bimne de 1500m, fiecare avea o poveste a
cuceririi, a unor pasionati si posedati si care au dorit sa-si lege
numele de ultimele redute ale lumii, neatinse de piciorul omenesc,
Lionel Terray, Poinceot, italienii…… Desi nu prea inal;ti, Fitz
Royul are 3456 m inaccesibilitatea si frumusetea lor i-au facut
celebriu si Mecca alpinsmului tehnic si a trekkerilor. Am stat pe
langa lac pe valul de morene depuse deLaguna de los Tres, ghetarul ,
din care a mai ramas o buna parte si am admirat fuioarele de
ceata,nor ice se ridicau cu o viteza ametitoare dinspe Chile si am
inteles de ce indienii Techuelche i-au spus muntelui El Chalten,
adica fumegatorul, crezand ca este Vulcan si ca e periculos sa se
lcuiasca in aproierea lui. TOate astea sub un soare generos si intre
rafale de vant ce te taiau de pe picioare.
Am
inceput coborarea, era destul de devreme si veneau valuri valuri de
turisti ce urcau de zor de tate varstele mai ale mai in varsta, unii
echipati coresunzator altii in tenisi, adidasi, sau chiar in sandale
si o gramada intrebandu-ne “ mai e mult?”
La
refugiul Poincelot am luat-o spre lacurile Madre e Hija, doua lasuri
glaciare splendinde si dupa cum le e numele Madre e evident mai mare
decat Hija si e mai jos decat cea de a doua cu vreo doua zeci de
metri, lcru ciudat nu am vazut nici o scurgere dintr-unul intraltul,
peisajul maret, adevarata Patagonia, vai glaciare pana departe,
lacurile acestea incredibil de albastre, ne-am udat , imbaiat
picioarele in Hija, stat pe plaja de sisturi negre maruntite ca nist
solzisori ce uneori erau luate de ape si pluteau din motive
detensiune superficiala. Peisajul era maretz maretz impresionant si
eram in adevarata Patagonia…..Au iesit pozele ca in calendarele
alea faine de durut dintii de atata perfectiune si dulceatza…Am
mers dupa aceea ore sa iesim din zona prin traseul de venea de la
Cerro Torre,a inceput un vant ingrozitor ce imi umplea ochii
systematic de praful potecii, era din ce in ce mai lung si obositor…
Am ajuns in El Calten pe la 5 pm pe un vant infernal, nu am mai vazut
asa ceva pana acuma si in rafale, te taia de pe picioare te impiedica
sa inaintezi…Pe cand am ajuns acasa, nu era apa, nu era current si
am realizat brtusc ca vreau acasa si ca cam ajunge…A venit intr-un
final apa, am facut dus, au mai scazut frustrarile iar pe seara am
preparat un asado de vaca si cordero cu salata de varza rosie si
vinuri bune si ne-am veselit cu gazda noastra nevasta-sa copii lor
pana tarziu in noapte.
Scami
si cu Serban nu s-au dezmintit nici a doua zi dimi cand desi au
promis, desi era ultima zi, s-au trezit din nou cu noaptea in cap sa
vada fotogr rasaritul de la Informnaciones
Magnific\\
Inapoi
pe la lago Madre e Hija superb..
Ajuns
seara tarziu rupt dupa un drum maimare cu 30 % si un drum pe la Cerro
Torre laguna…
Seara
cordero si vaca de asado excellent facue de subsemnatul cu gazda
vesela si conversatie amicala grea
22
febr
Ne
intoarcem ;a el Calafate sa predam masina, avem avion dupa amiaza
spre Buenos Aires si in curand o luam catre casa.
Ajungem
cu mare intarziereie la BA dupa de ne-au tinut fara explicatii in
aeroportul tixit de turisti din El Calafate si am ajuns in BA la unu
noaptea. Pas sa mai iesim in oras. Ne-am intins in aeroport pe
mocheta lor prafuita si chiar am atipit un pic.
23
Febr
Azi
am fost direct la La Boca, cartierul unde s-a nascut tangoul.
Impresia a fost covarsitoare inca de la intrare am vazut dansatori si
dansatoare pe terase, tipesele erau zvelte cu rochii specifice
ciroapi negri de plasa, pantofi cu toc iar ei in camasi negre,
palarii pantaloni negri in dungi bretele. Era ca o intoarcere in
timp, fatadele colorate in cel mai authentic kitsch, foarte aprins,
aspect sordid, suveniruri de doi lei, artisti unii interesanti, toate
subiectele se invarteau in jurul tangoului. Si ne aflam la origine,
printre urmasii lucratorilor in port si a docherilor, categ sociala
ce a disparut in anii 60 dupa inventarea si proliferarea
transportului containerizat. Am vazut pe strazi o banda de murgas (
cu tobe candombes..), adica de tobosari ce bateau toba in draci, am
vazut grupulete de doi trei, in general oameni in varsta cantand
tango de mama focului cu bandeoneoane, viori, ghitari etc. Dansatori
ce dansau in mijl strazii atragand clientii la spectacol, evident pe
terasa lor unde preturile sunt absolute civilizate, am mancat si baut
o grtamada de berici cu doar 100 pesos adica 30 USD patru personae,
am maid at ciubic la dansatori si am petrecut in general cateva ore
minunate incarcate de tango si veselie maxima. Au mai dansat un el si
o ea cacharera imbracati in costume populare si impresia a fost
covarsitoare. Nici ca se putea mai authentic decat asa…
Pe
seara am vizitat o mare galerie de art ace avea peste 2500 de lucrari
expuse din care am admirat cu mare placere o buna parte.
24
Febr
Azi
am fost in San Telmo, dupa care all you can eat la un chinezesc iar
pe seara am fost in cart Palermo, povestea cu Che Guevara. Am vazut
kilometri de magazine de antichitati dinre cele mai valoroase,
cantareti ambulanti , orchestra ambulante de tango cu pianul scos in
strada, trupa de vioristi si bandeoneoane…Am cazut pe spate
ascultand doi duetzi de ghitara clasica, mai departe ascultand un
junior cu Llota lui Tarega intr-o interpretare de mare clasa stand cu
poponetul pe o statie de amplificare, folosind ghitara ca pe a doua
lui natura…am asculta si vazut un batranel nascut pe vremea lui
Gardel imbracat de epoca cu papillon, ghetre si palarie de fetru
interpretand tangouri célèbre, acompaniat de un mosulica la
guitarra si unul la bandoneon evident … Che Papusa Oy..? un tango
celebru ce contine un cuvant romanesc.,.. Tu Papusa ce faci? Tot
Buenos Airesul razbate traieste , respira, acelasi lucru Tangoul,
cantec de dor si jale, cantec viril, cantec obscen, cantec sexual si
tanguitor, cante sarac si bogat mai precis Cantec fara de Moarte….
25
Febr
Cart Palermo, sunt déjà satul, vreau acasa….
26
Febr
check out, avion, Milano, Budapest acasa…
Grohotișuri…
fundul văii
iii-haaaa pe la 2500 m alt
