zbor cu parapanta in Dolomiti

Salutare frati inharipati! Poveste de zbor din Dolomiti

   Daca ati dat click aici, inseamna ca sunteti interesati de expeditii. Echipamentele Gotech au ajuns si pe Platoul Dolomitilor, despre care vreau sa va povestesc in continuare.

Motto:

„Nu este alta mai frumoasă şi mai de folos zăbavă decât cetitul cărţilor…” zicea Miron Cosin in „De neamul Moldovenilor”

   Căci mai departe ne putem adăpa direct de la sursa cu tăte poveștile, trăirile si simțămintele omului povestioriu întocmai ca cum am fi fost noi inșine pe noi acolo. Deci, desi e de mare folosința sa fii tu insuți pe tine acolo, nu se poate intătdeauna, caci nu ne lasă grelele vremi. Prin urmare cu ochii minții, alături de povestitor suntem si noi, e drept fără transpirație doar aplicând principiul pe care-l enunțăm “tertio gaudens” cu alte cuvinte unu’ transpiră si se bucura mai multzi.” Că fără bucuria altora nici a noastră nu-i tătă huc. ( din cugetările lui Gheo la beție..)
   

    Numai ce ne-am întors din Italia dupa un periplu de 9 zile în care am amestecat business-ul cu placerea încercând să ne servim un cocktail asezonat dupa bunul nostru plac/gust/voință.

Ne-am dus inițial spre Campitello di Fassa, o stațiune de ski și munte mai puțin cunoscută publicului larg și mai mult conesseur-ilor. Este vara vizitată de parapantiști, deltași și alpiniști iar iarna de schiori. Excelenta combinație pentru a asigura încărcarea stațiunii iarnă-vară la cote maxime. Daca nu era zborul ultraușor atunci cu siguranță intreprizătorii aștia capitaliști, l-ar fi inventat cu siguranță numai și pentru a crește încărcarea stațiunilor montane și a instalațiilor în timpul verii.

    Nu vă zic prea multe despre traseu, cert este că trebuie să vă amintesc că am ajuns la fața locului prin Cortina d ‘Ampezzo, urcând pe un drum ce ajusese la un moment dat la 2065 m alt, între două creste de Dolomiti înalte și amețitoare, despărțite de o pașune alpină cu oi multe si cornute dar si cu un mic monument – mausoleu ce adăpostea oasele morților din primul mondial, ghinioniști că s-au născut atunci greșind orașul, locul și veacul.

Urcarea ca urcarea dar să vedeți voi coborârea la Campitello. Am coborât cca 1000 de m diferență de nivel pe cel mai serpentinos, curbos și sinuos de strâmb drum ever pe care am fost vreodată. M-a apucat greața la volan de la atătea curbe. Nu ieșeai bine dintr-un viraj ca o luai la vice-versa hăis pe distanțe scurte. Barem Transfăgărășanul nostru are curbele mai lungi. Aici nu, parca viram pe loc si am ținut-o numai intr-un viraj pe loc și cu spatele că și acuma mi se cauzeaza la lingurică si imi vine sa mă opresc sa trag aer adânc in piept să nu dau la pești, numai când îmi aduc aminte.

    Pe seară cinarăm la un restaurant pe numele lui Tin –Tin deservit de personal integral românesc. Câtă vreme discutăm de Tirolul italian, și vorba și portul și arhitectura sunt una cu cel austriac. Doar frauenline, românca chelneriță avea rochiță de tiroleză și îi statea bine. O mică surpriză am avut pe când am comandat papa, mi s-a parut mie interesant un fel ce conținea ceva beans, szaltzkraut si zicea ceva de kotlet scris in limba dolomiteză identică cu cea austriacă intocmai ca și moldoveneasca cu româna. Prin urmare mi s-au adus trei cotlete cu fasole si varză călită servită pe un dos de lemn, ca și pe Valea Oltului, mai sus de Cozia unde se inghesuie lumea la fasole ca la circ, de buna ce e. Este foarte clar: românii din Italia exercită deja o presiune culturală și economică majoră pe toate planurile, incât putem vorbi deja de revanșa noastră față de războaiele lui Traian (nu Băse care se știe, a fost arătat cu degetul de Berlusconi și tras de urechi la nuș ce summit european, ci despre cel original facem vorbire). Le-au imbunătățit chiar și meniul lor italian infailibil. Spre surpriza mea despre români numai de bine din gura italienilor cu care ne-am întâlnit. Prin urmare mass media românească în căutare de rating, halește kk cu polonicul. Poate că mai sunt unii care mai dau cu stângul în dreptul dar cu siguranță marea masă de români iși vede de treaba ei, lucru extrem de plictisitor pentru tembeliziunile noastre de toate zilele, experte in a enunța sistematic head lines de genul: România este singura țară europeana care…suntem pe locul unu in europa la….suntem pe ultimul loc la… si primul la prostie evident, cu asta cred ca suntem de acord cu toți adica cu prostia lor de televizioniști tembeli.

   Ne-am cazat la coana Letiția, ne primi a betrină că tinerii propritari erau ocupați și deși ne-a spus un preț, pe cand să plătim a uitat ce am discutat inițial si ne-a mai taxat suplimentar decât cu 20 euroi…Ce ti-e și ci vârsta asta… Dar am iertat-o că s-a purtat ca o bunică adevărată.

    Și ne-am întâlnit cu ninja local, fratele nostru Laszlo Florin care își duce veacul pe acolo și zboară în fiecare zi absolut. Nu știu cum de nu se plictisește că io m-aș plictisi numai de la înghețată cu vanilie in fiecare zi, săptămână, lună, an. Aș mai schimba-o și pe-o fasole la Tin Tin.

În fine, a urmat ziua prima de zbor, că de aia eram acolo, să vedem pe viu pomul lăudat, ce roade are câte s, de ce și ce gust au mai ales.

la Col Rosella

Ne urcarăm cu telecabina plină de oameni relaxați către Col Rosella la baza lui Sassolongo si incă ceva Sasso de care nu imi aduc bine aminte cum îi chema pt ca nu m-am putut concentra pe hărți la minunea aia de munți și zonă. Plin de zburători era mai ales parapantiști dar și deltași , puțini ce-i drept dar care erau pe acolo să ne aducă aminte că ei au fost primii de la Rogallo incoace.

Grohotișuri…

    Ce mai tura, am decolat de pe panta dinstre vest, de sub ceva stâncă pe care făceau via ferata unii draguți cu copii și neveste echipați ca în revistă, am fredonat-o pe acolo o vreme, plin de termici mărunte si violente si nici una hotărâtă să ma duca repede sus, unde ajusesera deja doar câțiva mai tari de mațe… Am luat-o spre Sassolongo cu gândul să mă aburc peste cresata aia infiorătoare de la peste 3000 m. După un ceas de hâțânăli, mi se făcuse nițel rău la echilibru vestibular si vertij, nu am reușit mai mult de 2850 altitudine, cu mult sub vârfuri, condusesem mult în ajun, fasolea româno-italiană mi-a căzut greu cu berea de aseară, cred ca și aerul nu avea densitatea normală si la podul de peste mlaștina de la Rovine îi lipsea o scândură, de la Bechtel si fosta guvernare i se trăgea, de a căzut Soliman Magnificul in nămol pierzându-și un dinte, care era de fapt proteză, că în ziua de azi nu se mai face școala, de ne-ar trebui 5 sesiuni pe an de bac să promoveze mai mult de 50%, numa Funeriu e de vină cu Bechtelu lui…re-ar ar dracului de analfabeți că cresc cheltuiala statului cu șomajul, că de parcă ar fi reușit să promoveze nu era exact si fix la fel…Wooops! unde am rămas?

fundul văii

 A, da… Aterizare in fundul văii, hmmm, adânci evident și strâmte, Venturi era pe acolo cu trebi, cele doua mâneci de la aterizare arătau fiecare altceva și mă gândeam la studenții școllilor de zbor aduși cu arcanu de prin Germănica, Ungherica, Austrica pe bani buni și alții de dădeau bezmetic din mâini si comenzi încercănd să aterizeze în grozăvia aia chiar și dirijați prin radio de către instructori autorizați, mai dădeau cu mucii in fasole de o puneau prin parcare..auleou mașina mea, sau prin triste garduri care nu avea nicio vină că au crescut acolo. Mai era și o line de 20kv de decor, evident sub tensiune că altfel nu ar fi avut sens. Mă gândeam ca nu ar trebui să am probleme la instrucția mea și nici nu am avut și am aterizat cu bine, scuturat un pic și fără morcovi sau mari emoții. Mi-am strâns aripa în viteza cea mai mare și am tulit-o să-mi pun mașina la adăpost contra desantului necontrolabil, hotărât sa nu care cumva să fiu implicat in vreo acțiune de salvare pt ca nu puteam să nu mă implic, că nu m-ar fi lăsat sufletul si onoarea mea de parapantist familist dar aveam alte planuri pe seara aceea. Cred ca românii noștri sunt cu mult mai bine instruiți decăt ai lor….Io pe plaiurile noastre mioritice de zbor nu am mai vazut așa pămpălăi…

Am uitat să vă zic că Ninja a dispărut, l-am pierdut între mulțimea de parapante aburcate la toate înălțimile posibile și nu l-am mai văzut ci doar am povestit cu el prin stație că era

Ninja Florin Laszlo

foarte ocupat cu Ghețarul Marmolada…Zicea un amic de al lui căci nimeni nu-l vorbește ca a făcut top landing pe Marmolada la 3250 cu vânt lateral ci numai că a pus-o eroic și filmat pe deasupra in copac, ha ha ha .

Pe seară am mâncat o salata buna de valeriană cu consoarta mea cea dragă și am băut un proseco ca la ei. Am dormit lemne, surcele, bușteni, așchii și rumeguș, numai că nu am știut de ce și de la ce. A doua zi n-am mai găsit valeriana , se terminase. Prin urmare vă recomand cu căldură salata cu pricina, găsiți instrucțiuni de cultivare pe net.

edelweiss în jardinieră

Am plecat din nou la Col Rosella cu telecabina plina de parapantiști ingrămădiți pe margini și cu o căpiță uriașă de parapante in mijlocul ei…Aștia cu turismul lor nu știu de glumă și chiar se pricep….

Am decolat din același loc hotărât sa ajung unde trebuie pentru ca dupa cum spunea Dinu din București, daca nu urci la 3000 este ca și cum nu ai zbura acolo. Am frecat-o o vreme pe lângă grohotișurile de la baza lui Sassolongo, le-am admirat dimensiunile înspăimântătoare, peste bolovani uriași desprinși din stanca mamă de către eroziune și cataclisme geologice, peste cărări cu turiști plimbăreți, eram cam jos pe gustul meu de unii turiști mi-au făcut protretul cu aparatele lor de fotografiat, peste un refugiu mititel, alții erau din ce in ce mai sus, eu nu incă, vântul sufla ciudat, dinspre vest, se infiltra prin văi adânci, se insinua printre vâlcele și vârfuri de brazi, se combina, amesteca, sculbuțea cu termicile firave ce se ițeau de dimineață bună, se acupla cu gradientul enorm de temperatura vale-decolare-creste zimțate și mi-o trăgea mie în freză facându-mă să mă gândesc drăgostos la Ignișul meu drag, cu termicile lui blânde și veșnice asezonate cu ciori impasibile și indolente. Bubuială pe cinste era deja peste tot, uneori credeam ca am rămas fără aripă de mă uitam disperat că cine mi-a luat-o, era acolo nărăvașă dar docilă, ba în față ba în spate, mă făcea sa pilotez activ cu ochii în patru. Unde era dulcea reverie de plutire dulce pe sub aripi de nori usori, diafani…din alte zboruri dulci de durut dinții cu proteze ca a lui Soliman…? Pâna la urma toate vinele alea vânto-termice și-au dat mâna, s-au iii-haaaa pe la 2500 m alt

înțeles, și brusc m-au apucat, înșfăcat, prins și capturat într-o ascendență de mai bine de 6m/s, se duceau Sassurile in jos, treceau pereții aia ingrozitori pe lângă mine, cu alpiniștii transpirați agățați de prize, ma duceam sus, sus, nu se știe unde, parca era termică albastră, oare unde se oprește?…Vario bâzâia bezmetic de mi-era și frică să ma uit la el. Pe măsură ce urcam am văzut brusc cum incepe să cumulizeze exact deasupra mea, dintr-o data am inceput să văz solul printre fuioare de nor și un deltaș cu o aripa în forma de pasăre era nu departe de mine impasibil și sigur de sine zbura ca vulturul pe spate din bancul ăla, speram să mă fi vazut. Eram deja la 3256 m fix atăta am apucat să văd cu coada ochiului, peste creste îngrozitoare, peste un vărf pe care stăteau zgribuliți patru alpiniști, nu putea ajunge acolo decât cățărându-se cel puțin două zile pe pereții ăia înfiorători, mi-era frică de frica lor și nu aș fi schimbat cu ei pentru nimic în lume, mi-era frică și de frica mea, mi se luase aerul de la adrenalina, rămăsesem fără respirație să fiu mai sus decât platoul Dolomiților, să le văd crestele cele zimțate, care se zăreau la nesfârșit in cețuri diafane de depărtări, cu văile adânci taiate in carnea lor alba de calcare dolomitice, ati ghicit, presărate cu localități cu turiști și istorie recenta și gelogica așijderea amestecată. Fraților, am mai zburat io prin Alpi, și mai sus și mai jos și pe vremea răposatului Guy și cu alte ocazii, dar loc mai tare, mai mare, mai plin de adrenalini și mai spectaculos ca acolo n-am mai văzut veci, pururi, never, șohan și jamais. Să mă văz aburcat peste planetă într-un loc mai vertical și mai plin de verticale decăt orizontale nu prea vezi prin lumea asta. Să ma văz peste platoul Dolomiților unde nu prea poți ajunge decat uneori cu telecabina dar de cele mai multe ori prin cocoțare alpinistică sau mai rău , numai in zbor, mi se părea clar ca mi se cuvenea, mie , însumi, pentru că sunt ales de destin, de divinitate și de noroc sa poci vedea așa ceva. Căci nu este mai mare fericire pentru om decât conștiința puterii sale. Zicea nu-ș ce filozof că am uitat că doar nu trebuie să le știu io chiar pe toate. Eram acolo, eram puternic, eram conștient de asta, imi învinsesem teama de verticale, teama de mine și de natură, eram sus, mai sus decăt bunul simț, de educație și de cât puteam visa. Eram obraznic de sus, eram fericit. Dacă tot ajusesem acolo mă gândeam la un tur, am vorbit cu Ninjalăul prin stație, el era deja departe în tura lui zilnică spre Marmolada, era vântul cam tare acolo sus, GPS ul imi arăta 20 km/h dinspre sud, am luat-o spre Belvedere peste drumul sinuos amintit mai sus, am frecat-o peste Canazello, în sfârșit am luat-o spre aterizare, îmi făcusem numărul. Eram ghiftuit. Nu puteam dori mai mult.

Aterizare…

Am aterizat pe un vâjgău adevarat în fundul văii, Venturi era din nou prezent. N-am pus bine aripa jos când ridicându-mi privirea am văzut un pilot maghiar pierdut în spațiu ce dădea din mâini disperat și panicat. Era dirijat de unii de la sol depașiți și ei de situație. Se uitau la mine cu coada ochiului având o atitudine de genu: Tipul ăsta nu e cu noi….ha ha ha… Mai mare mi-a fost spaima. A aterizat plin de noroc rezemând-o de gardul parcării. Nu am știut cum să-mi strâng aripa și să o tulesc mai repede. Mi-am luat rămas bun de la Ninja prin radio. Hăulea fericit peste Marmolada lui.

Am plecat spre sudul Italiei, partea parapantistică de incheiase…

Am vizitat Monte Cassino pe unde a haladuit Sven Hassel cu personajele lui din Gestapo, loc încărcat de istorie, am vizitat Cimitirul Polonez, era impresionant, turiști plonezi buluc să-și vada eroii, oare guvernul nostru are grija de cimitirele românești din străinătate?? Peste mănăstirea complet distrusa in sept 44 și complet reconstruită , mă rog, în apropierea ei zbura un hidroavion Catalina, mare și plin de turiști, venea odata la 15 minute cu altă serie. Cred ca nu se putea apropia mai mult pt ca mănăstirea avea alergie la avioane. Din Catalina, care este fabricat in al doilea mondial ca avion de transport și utilitar și care era foarte versatil nu mai zboara decât vreo patru cinci avioane în toată lumea. Acela era unul. Am fost norocoși să-l vedem.

Am vizitat Pompeiul. San Marino

Dar asta este o altă poveste cu iz istoric…

Rămâneți ca deobicei:

Ca și pupați

Gh Muresan