miercuri, 7 decembrie 2016

Argentina, Chile, Patagonia, Ushuaya, Fitz Roy

Iaca….
Motto:
“Oare de ce – si acesta nu este doar cazul meu particular- acest pamant greu imi posedeaza gandurile? ( …) Imi este greu sa explic…dar partial ar putea fi ca imi inalta orizonturile imaginatiei”
Charles Darwin


Dupa o saptamana grea de tot, nu as vrea sa-i spun chinuitoare caci desi a fost greu si obositor ca deobice ISPO a fost interesant, palpitant , incitant si datator de sperante solide si fundamentate intr-un viitor mai bun….am plecat in sfarsit nu tocmai vesel catre Buenos Aires, primul popas din periplul nostru sud American…
Am strans standul de la Munchen in mare viteza si injurandu-i pe organizatori pentru sadismul cu care au tinut mortis sa ne interzica accesul cu masinile la standuri pana la ora sase seara fix desi dupa ora douia –trei nu a mai venit nici un client sa semneze contractual anului…Le-am carat pe toate pur si simplu in brate prin halele alea ingrozitor de mari , pana in parcare si ne-am luat talpasita cu aproximativ o ora inaintea termenului limita….
Am inoptat pa Paprika Csarda unde o unguroaica urata si nasoala ne-a facut zile fripte prin atitudinea ei scarboasa fata de clientii vestitului stabiliment….sper sa observe seful ce oameni are si data viitoare daca va mai fi sa nu o mai vedem pe acolo…..
A doua zi, shopping la Pandorf, orasul magazinelor outlet unde gaseti marile branduri mereu in reduceri, daca iti gasesti totusi ceva sa ti se potriveasca…
Am ajuns la Budapesta in aeroport unde ne-am intalnit cu gasca,,, Scami , Lulutza, Adi, Serban si io adica Horhitza, Horhe, or Gheorghe….fiecare m-a alintat cum i-a venit…mai ales Scami…
Am fost nitel lesinat de efortul din ultima saptamana,,,,fara vlaga si parca fara dorinta de a mai merge undeva…Se pare ca m-a lovit febra si nostalgia marilor plecari, inainte de care te intrebi de ce si mai ales la ce…cu ce o sa-mi schimbe viata asta…cu ce o sa ma aleg, daca va fo cf planului, daca merita, si mai ales m-a luat un sentiment de teama si tristete ca atunci cand iti indeplinesti un obiectiv dupa care nu mai este nimic…adica o usoara depresie….dar nu-I nimic, mai am si alte obiective care vor veni, sunt pe teava si o sa ma apuc de ele de intada ce o sa ma intorc pe batrana Europa….
Si a inceput circul cu check in, bagaje, boarding pass, ore lungi pe scaune incomode, imbarcari, inghesuliala ca doar nu era sa ne luam bilete la bizniss class, pachete de mancare de avion gretoase, de plastic si indigesta,, doua ore la Milano, unde mare lucru nu am facut decat ceva barfe si palavrageli anoste cu gasca sa ne cunoastem mai bine si ceva priviri spre o bruneta focoasa cu neste tzatze cat pepenii ce se fataia prin fata noastra a masculilior ce am reactionat conform codului nostru genetic adica normal….


Imbarcarea catre B Aires, intr-un avion B 777, mare cat o zi de post si relativ confortabil….Am avut norocul sa nimeres cu intre un el din Paraguay si o ea de pe acolo ce au mai povestit in dulcele grai spaniel sud American in gura mare de am adormit cu hlizelile lor latine in urechi si am adormit adormit dormit adanc pretz de mai bine de 9 ceasuri, chircit, indoit si blocat in pozitii ciudate,, pe scaunele alea super tehnologizate cu un system video f complex si a carui capat nu am reusit sa-l identific asa ca am lasat-o balta…..


Dupa o noapte dormita lung…iata si Sud America…invelita in ceturi diafane la 11 mii de metri mai jos. Cu primele raze de soare strapungand intunericul, cu culori ce numai asa de sus le poti vedea, adica mov, albastriu in inalturi topindu-se incet spre linia orizontului in rosu stralucitor si incandescent al primelor sulite ce se iteau peste imensitatea aia de ocean aerian planetar unde noi eram umili trecatori cu aeronava noastra sofisticata si mica cat un graunde de nisip pe o plaja oarecare….


Ne apropiam cu emortie de aterizare dupa 13 ore de zbor peste Africa, Atlantic si o buna parte din America de sud, peste linia ecuatorului peste care nu am trecut veci inca pana azi spre sudul Pamantului pana in Tara de Foc……Suntem din ce in ce mai departe de casa….asa de departe incat daca ar trebui sa vin inapoi cu altceva decat avionul mi-ar lua luni de zile daca nu ani…
Ma gandesc la precursorii ce veneau in partea asta de lume si in cazul in care se intorceau, o faceau peste ani buni intocmai ca si Sir Francisc Drake piratul innobilat de coroana engleza, James Cook ori mai recentul Captain Fitz Roy si tanarul student in 1831 Charles Darwin care avea pe atunci 23 de ani si care era naturalistul expeditiei, luat la bordul navei Beagle dupa cum i-a ramas numele canalului, numai pt entuziasmul sau si el urcat numai pentru ca era moca. Intr-o epoca in care sansele de a te intoarce acasa de pe marile lumii teafar si mai ales bogat erau foarte reduse. ( Dupa prima sa calatorie a publicat “ insemnarile unui naturalist in jurul lumii” ) …. Sperand din toata inima sa mai circule companiile aeriene pana avem bilete de intors am aterizat la Buenos Aires,


1Februarie
Primul contact cu Argentina….am vazut de sus verdeata intinsa si paduri necuprinse…drumuri in ceata diminetii si peluze ude de roua, case ca din povesti si lumina rasaritului invaluind totul….am aterizat si am dat de oameni frumosi si relaxati asa mi s-a parut, …miresme ciudate exotice plateau in aer, miros de clorifila si de copaci cu flori, miros de canicula si miros de istorii si locuri noi. Am avut acelasi sentiment ca si la aterizarea in America de Nord cand am realizat imediat vastitatea continentului si lipsa presiunii spatiului ce se manifesta la noi in batrana Europa. Cand ma gandesc ce stramtorati suntem noi si mai ales cum arata Romania vazuta de sus din avion plina de milioane de tarlale si tarlalutze fiecare cultivate in legea ei si avand cateva sute de metri patrati si vazand imensele estancias argentiniene de sute de km patrati mi se pare ca istoria a actionat diferit si mai ales jalnic asupra noastra ca natie. La mijloc evident sunt povesti diferite si noi inca platim drama primului razb mondial dupa care taranii au fost improprietariti fara sa se tina cont de o bruma de logica funciara care ar fi trebuit sa interzica divizarea succesorala a terenurilor, exact cum se intampla de secole mai la vest. Asa s-a ajuns la sate cu case una in alta si terenuri farmitate pana la absurd, lucru ce nu se va putea corecta semnificativ decat in urmatoarele secole. In fine noi sa fim sanatosi ca avem altele mult mai bune de facut decat sa judecam istoria care nu o mai putem schimba dar o putem influenta usor pe feliuta noastra a fiecaruia.
Ne-am cazat la un hotel in buricul targului pe numele lui El Conte, patru stele indoielnice dar de altfel curatel, mititel, frumusel si mai ales la avenida de care localnicii spun ca este cea mai lata din lume cu 6 benzi pe sens, s-o creada ei , am mai vazut si altele, ma rog autostrazi in USA.

Am frecat menta prin Buenos Aires pe o caldura cumplita, dupa amiaza am halit ceva bunutz adica un piept de pui cu sosuri si garnituri locale, nu m-am bagat la celebrul stake argentinian dar am luat o bucatica de la Serban, a fost f bun, dupa care am dormit doua ceasuri betoon. Din nou plimbare si incercari repetate sa utilizez cardul care evident nu mergea....Pe seara nu am mai avut nici un kef, am stat pe net cu Cristina topolina singura avalable , Dan nu Alexandra nu....Ne-am dus la rest si am halit o salata ciudata cu menta, laptuci, sfecla, masline ciudate si ceva leguma ingrozitoare cu un gust bleoah....Am baut Malbec de Mendoza la sfatul lui David si o fost f bun da numa bun de baut cu iubita si apreciat buchetul, gustul si efectele...
Murgas, tobosari si dansatori in cartierul La Boca din Buenos Aires ( foto Serban Schiau)

Astia sunt saracuti pe aici, saracuti imbracati, femeile uratele, le-am vazut pe unele imbracate in toale de supraelastic ca in anii 80...masini saracute si in general vechi, cele noi nu depasesc 1600 cm cubi...In schimb ii vad linistiti si parca impacati cu ei insisi…




2 Februarie
Iaca suntem deja in zbor spre Ushuaia , suntem in aer de fo trei ore mai avem una, mergem la capatul lumii, unde ziua este aproape permanenta si noaptea este doar un crepuscul prelungit...Temperatura este de 6 grade deci este frig prin urmare o sa ne imbracam gros...
     Ma incearca sentimente amestecate, nu sunt relaxat de loc, ma tot gandesc daca am facut bine ca lipsesc atata si colac peste pupaza mai am si incurcaturi personale cu biletul de avion care m-am trezit brusc ca nu este al meu, ci al Antonelei care si l-a pierdut, dar de fapt nu era pierdut ci era cumva lipit de al meu si ungurocii din Budapest mi l-au dat pe al ei inapoi fara sa observ asa ca in Argentina nu a fost valabil prin urmare mi-am luat al bilet pe banii imprumutati caci cardul nu functioneaza....Enervarea a fost maxima  si acuma ne-am mai calmat...

  
Ushuaya

Am ajuns in Ushuaia pe la pranz , pana la urma, aeroport interesant din grinzi de lemn, mititel, ca al nostru din BM, control sanitar sa nu aducem ceva animale sau plante care sa strice echilibrul pe aici....peisajul absolut ciudat si la capatul lumii, mare, munti, canalul Beagle, zapezi si ghetzari, vant rece si soarele ce incalzea usor ....Ne-am luat o masina in chirie, am ajuns la cazarea excelenta camera de 5 paturi suprapuse, cu bar si bucatarie, finisaje faine faine, amuzant sa stam intr-o camera cu 5 paturi asa de ciudata....Merem in oras si sa vedem castorii si barajele lor.....Am fost pe seara in afara localitatii spre lacul Fagnano, o mandrete de lac lung cat China si flancat de sesuri glaciare intinse terminate cu povarnisuri abrupte ce se inaltau spre varfurile muntilor aflate nu prea sus ci in zona de cca 2000 m si brazdati de alte vai si circuri glaciare unde se mai gaseau cate un ghetzar ici si unul colea….Peisaj de la Capatul lumii asa si arata…Paduri virgine cat vedeai cu ochii patate de turbarii intens colorate in galben pai putred picurate cu alte pete de realgar si coraille…Padurile necuprinse unde nu am stire ce fiare haladuiesc altele decat pume, guanaco, castori si ceva cervide ciudate care se numesc huemuli, care se pronunta emul, m-am amuzat copios ca le-am zis emulate si ca se emuleaza, marmote, si pasaret antrenat la zborul de distanta intre apele reci ale stramtorii Magellan, Canalul Beagle, si marile antarctice si nordul continentului, unele migreaza chiar in America de N adica Alaska aflata la 17 mii de km distanta.( Gashtele Gauquenes, ce le-am fotografiat in Lopataia)( Scami Bizo)

 
Ushuaya
 
Gastele australe
 
A fost o plimbare interesanta, am ajuns pe malul unui lac unde era o bocsa care distila lemnul in niste furnale cu alimentare continua si m-am gandit  cat de ingeniosi sunt astia si de ce carbunarii nostri nu s-au gandit si aplica tot metoda aceea arhaica cu bocsele acoperite cu pamant….
Pe seara am mancat un crab urias,( Sentoya) scump si fad la un restaurant pescaresc unde am vazut o poza destul de mare pe un perete cu cinci bastinasi, un barbat si trei femei cu un copil, in peleul gol, cred ca poza era cu siguranta din secolul 19 , Alacalufi sau indieni Yamanas, mancatori de scoici liberi la vremea aia si care traiau cum i-au invatat stramosii ajunsi pe aceste meleaguri cu cca 5000 de ani inainte de Cristos, descendenti dina aceleasi populatii indoeuropene ce au trecut Stramtoarea Bering acum 30 mii de ani…Se presupune ca au ramas in Tara de Foc dupa ultima Glaciatiune cand apele mari s-au ridicat si Stramtoarea Magellan a devenit greu de trecut…Alacalufii mai la vest, se pare ca mai sunt in Chile vreo suta de Alacalufi sau urmasi de-ai lor in viata . Insa Yamana au disparut cu totii rapusi de bolile omului modern pentru care nu erau pregatiti., alcool si gloantele emigrantilor care le-au luat cu forta pamantul si viata…..Yamanas erau excelenti canotori si strabateau stramtoarea si vanau din canoe facute din scoarta copacului Lenga lei de mare foci si balene si aveau un regim alimentar exclusive format din carne….Cum au ajuns europenii aici lucrurile s-au schimbat, i-au imbracat, colonizat, schimbat obiceiurile si extinctia a inceput pentru ei…Dupa care in 1886-1894 a urmat pneumonia ce i-a ucis pe capete, in 1929 mai erau 45 de Yamanas. Ultimul descendent, o batranica Yamana a murit in 2003 in Port Williams( orasul de peste Canalul Beagle din insula Navarino si care apartine statului Chile si care dupa parerea mea este chair cel mai sudic oras din lume situate la vreo 10 km sud de Ushuaia). Ca si constitutie Yamanas aveau 150-157 cm barbatii iar femeile erau cu cca 10-12 cm mai scunde. Umblau in pielea goala fara nici o retinere insa femeile aveam un oarecare dram de pudoare si se ascundeau la intalnirea cu strainii…Mileniile de lopatat la canoe care, desi era treaba de femei, adica femeile lopatau si barbatii vanau, i-au facut sa-si schimbe conformatia corporala si sa aiba mainile mai lungi si picioarele mai scurte aratand disproportionat… Din elan si sa zicem prea mare entuziasm Charles Darwin cand a fost pe aici in celebra lui expeditie, ce a rasturnat sensul si intelegerea istoriei natural, i-a considerat suboameni si ca fiind veriga lipsa dintre marile antropoide din care ne tragem si Homo Sapiens…evident s-a inselat si el pe ici pe colo….Si noi am fost in parcul Lopataia unde in golful cu acelasi nume, am vazut urmele indienilor Yamanas, adica movilele de cochilii de scoici dispuse circular salasurilor, colibelor in care-si duceau ei existenta..ca niste mici conuri vulcanice incadrandu-se in splendoarea aceea de natura frumoasa de la capatul lumii…

        3 Febr, vizita la Ghetarul Martial deasupra statiunii, plimbare prin oras, parcul national Lopataia si Tren del Fin del Mundo construit de detinutii trimisi de statul Argentinian sa-si ispaseasca pedepsele la capatul lumii….
Am fotografiat iepuri care ulterior am aflat se afla in exces pt ca nu sunt bastinasi ci sunt adusi de careva europeni intreprinzatori exact ca si castorii, gaste….pasaret…Iepurii sau inmultit evident “ ca iepurii” se pare fara dusmani naturali intocmai ca si vacile scapate de la o estancia aflata pe coasta San Martin prea inaccesibila pentru comert si care s-au salbaticit alaturi de cai ajungand in 50 de ani la peste 5000 de exemplare salbatice, la fel si castorii care au umplut vaile de baraje si barajele si care au uscat intinse suprafete de padure rozand radacinile copacilor….
 
Antonela la Glacier Marcial                            Spre Glacier Marcial, in zare se vede Magellan Streight

4 Febr…

 Deasupra Tarii de Foc foto Scami Bizo

Azi am facut o incursiune pe la Aeroclubul Ushuaia trecand prin portul de iahturi unde neste englezi incarcau din greu intr-un yaht cu destinatia Anctartica…Ma uitam cu jiind la ei si-mi imaginam cum se va desfasura plimbarea lor….Si mie mi-ar place desi stiu ca nu le poti face chiar pe toate in viata asta…
Dupa care ne-am tocmit cu cei de la aeroclub pentru un avion Piper de 4 locurri si cu pilotul bastinas la mansa si cu mine secund si Adi si Scami pasageri, am executat un superb zbor peste munti, ghetari si lacuri si canalul Beagle, intre Tara de foc si insula Navarino din Chile, am speriat ceva condori, i-am vazut in sfarsit, am vazut intinse turbarii si barajele de castori….Desi batea vantul tare si care scutura avionul din greu, zborul a fost placut si impresia covarsitoare…Am apucat sa pilotez si eu o buna parte din zbor amintindu-mi de orele de pilotaj luate cu Sorin Bochis pilotul de la Carpatair si Ivan cel Groaznic ce are exact un Piper de asta…Deasupra oceanului am simtit brusc odata o ascendenta, variometrul arata peste 5 m /sec si desi maestrul pilot mi-a zis sa tin avionul la 2000 de picioare… nu am reusit si am urca inca 300 din viteza….am aterizat pe pista scurta care era unica pana acum fo 15 ani dupa care au construit una adevarata si unde a aterizat si Concorde in ultimul sau zbor din sec 20….De pe pista asta scurta mai pica cate un avion in mare din prea mare viteza sau nebagare de seama…ultimul acum 10 ani cu niste guvernanti care din fericire nu au patit niciunul nimic afara de aeronava distrusa….Pe peluza aeroclubului este expus un DC3 ( Mc Donell Douglas) construt in 1934 si care a zburat pana in 1978 si care facea legatura cu continentul si ducea posta si pasageri etc…Frumusete de avion pensionat dupa o uriasa utilizare si peste 40.000 de ore de zbor…
Pe seara am fost la muzeul Maritim din Ushuaia stabilit in incinta vechii inchisori construite la sf sec 19 si care a durat pana orin anii 60 dupa care a fost inchisa si unde statul Argentntian isi trimitea paria pentru pedeapsa si reeducare. Acesti detinuti nenorociti ajunsi la capatul lumii nu aveau unde sa fuga in imensitatea pustietatii de aici asa ca resemnati au participat din greu la constructia urbei, incepand cu soselele, poduri, case, cladiri de utilitate publica…

Si un roman de al nostru a facut avere aici : Iulius Popper pe numele lui nascut la Bucuresti in 1857 ce si-a legat viata de istoria orasului si care a murit in circumstante ciudate la Buenos Aires inainte de sf sec 19 la o varsta destul de frageda. Iulius Popper , cred ca il chema Pop Ioan, este un personaj controversat, a infiintat o scoietate anonima pt cautarea si exploatarea aurului si care si-a infiintat chiar si o armata proprie cu care a exterminate o multime de indieni Yamanas din Tara de Foc si Techuelche din Patagonia. ….Popper a studiat L’Ecole des Mines de Paris si a venit sa caute aur in aceasta pare a lumii. La muzeul in Ushuaia se gaseste o harta ce descrie Cordilliera la nord de Ushuaia ca fiind Carlos de Romania si mai la nord sub stramtoarea Magellan Sierra Carmen Silva, contributia lui Popper la descoperirea si cartografierea zonei. Pe haartile de azi a mai ramas definitive Sierra Carmen Silva. Carlos de Romania a fost inlocuita cu numele lui Charles Darwin. Popper a batut moneda proprie ca o solutie la lipsa aproape totala de contact a Ushuaiei cu restul continentului.
In sec 19 a mai trecut aici si vasul Belgica si Emil Racovita in drum spre Antartica. La muzeul din incinta inchisorii exista chiar un colt dedicat naturalistului roman cu poze, obiecte personale si macheta vasului Belgica.


5 Februarie Marti
Ne-am trezi de dimineata buna, dupa parerea mea chiar prea buna de dimineata ca as mai fi dormit dar somnanbulii astia ( Adi si Serban) n-au somn si ii mananca in cur sa se fataie si sa faca galagie si sa ne trezeasca pe toti ceilalti…
Dupa un mic dejun frugal si facut bagaje grele ( suprapantalon, pulvaraie de polar jeci) am pornit intr-o noua zi de aventuri de data asta sa merem la Estancia Harberton la 80 km distanta de Ushuaia peste deal pe langa Mount Olivia ( de unde se trage numele mineralului olivianit, care intra in component majoritatii rocilor bazice inchise la culoare, prima data descris aici in istoria geologiei) si inainte de lacul Fagnano am luat-o hais pe un drum neasfalt prin plina padure virgina din Tierra del Fuego catre respectiva ferma ( estancia). Ne-am oprit de nenumarate ori la motive fotografice, pt ca meseriasii ce m-au luat cu ei sunt posedati de acest demon cu megapixeli si obiective supersofisticate si filtre de polarizare si alte futaiuri de bresala , am mai filmat si io cu camera mea HDV , am trecut pe langa o canisa cu caini de tractiune de o frumusete rara, Husky si Malamuti si am luat-o agale catre estancia unde trebuia sa ajungem in jurul orei 13. Ne-am oprit sa vedem alte baraje de castori si prapadul ce l-au facut pe cursurile raurilor unde au rontait multime de copaci ce s-au uscat si care au fost atacati de licheni, au barat cursurile apelor au creat lacuri si mai ales mlastini…castorii urmasi ai celor 25 de perechi aduse de un tip din Canada sa-i creasca pentru blana si carne…Amploarea dezastrului se vede si din avion…L-am vazut la un moment dat intr-un laculet pe maria sa castorul da nu am apucat sa scot camera sa-l filmez….
Dupa care am ajuns pe tarm si ne-am dus pe plaja plina de scoici la plimbare si am vazut un cadru de lemn din busteni protapit pe plaja si care am presupus ca era acolo sa ajute la tragerea balenelor ucise in canalul Beagle sau a barcilor sau a amandorura…Si cum ma plimbam agale vad o chestie ascutita pe jos si o inhat si surpriza cea mare…Am gasit un varf de harpoon din os de foca al indienilor Yamana…nu ma puteam insela exact asta era…ce trofeu, souvenir, cum vreti sa-i spuneti…ce noroc pe capul meu…Mai tarziu am revazut la muzeu varfuri similare...

 
 Scami si macaraua de scos balene

Ne-am dus spre estancia si am vazut multime de garduri kilometrice ce se intindeau peste pasunile cu iarba pana la brau ce se unduia in vantul ce sulfa cu salbaticie pana hat spre linia padurilor de la poalele muntilor Tarii de Foc…Am ajuns in sfarsit am intrat in curtea fermei, aici un camion istoric colea, o sareta cu doua roti uriase, instalatii, hambare, acareturi, cheu la malul marii, schelete de balena si in final casa construita in sec 19 mai précis in 1876 de catre reverendul ….adusa din Anglia cu vaporul demontata si fiecare grinda numerotata…Am vazut istoria familiei, de mai bine de 140 de ani, Thomas Bridge a fost gasit in Anglia sub un pod cu un T desenat pe haine si reverendul l-a botezat Thomas Bridge si adoptat si adus in Tara de Foc. La 19 ani cunostea limba indieneilor Yamana si mai tarziu a si scris un dictionary publicat din care am citit si ne-am amuzat si induiosat de contactul cu o limba disparuta, a unei populatii disparute...In sala micului restaurant tinut de familie am vazut arborele lor genealogic cu casatorii, nasteri si inmormantari, am patruns in istoria unei familii curajoase ce a avut taria sa se stabileasca la capatul lumii si care au iubit, au facut copii si au fost fericiti aici ..Desi casa a suferit numeroase extinderi si adaptari si nu are o arhitectura de bagat in seama dar aspectul de care povestea un prieten de-al meu arhitect si anume “ aspectul de cuib”, locul unde te simti bine definitiv era present peste tot: in gazonul ingrijit, in pinii crescuti din sec 19, in tufele inflorate, in gradina de legume unde cresteau niste chestii necunoscute mie , printre altele tufe de rubarba. Cu aceasta excelenta planta dulce acrisoara am mancat minunate prajituri la restaurantul plin de istoria familiei…Tot acolo am vazut artefacte apartinand acelorasi indieni Yamana, inclusiv varfuri de harpoon asemenea celui gasit de mine, (prin urmare am avut dreptate,) indieni de care familia reverendului erau foarte apropiati…Peisajul era superb si desi batea vantul infiorator si cand era cald, cand era frig aspectul formidabil de loc dumnezeiesc se degaja de peste tot…de peste lemnariile pline pregatie pentru iarna lunga, de peste cheiuri, oase de balena aranjate ingrijit pe langa garduri, de peste bucati din epave célèbre scufundate in canalul Beagle si la a caror tragedii au participat membrii familiei intr-un fel sau altul, de dupa draperiile din geamurile misterioase incarcate de istorie, din linistea ce se rasframgea peste tot si din valurile marunte ce increteau apa golfului fermei….Turisti peste tot dar nu prea multi…
In sfarsit ne-am imbarcat intr-o barcutza Zodiac de cauciuc cu inca vreo zece turisti, plus ghid si marinarul ce o conducea ne-am intreptat spre Pinnguinera, insula familiei unde traiesc cca 5000 de pinguini Magellan mititei si dragutei si Papua mai inalti si cu ciocul galben si foarte frumosi…Marea agitata bine plus vantul ce batea nervos, ne-au improscat si udat copios cu sarje de stropi mai ales peste obiectivele aparatelor noastre cu care nesatiosi am incercat sa inregistram totul….
 
 Pinguinii Papua din Pinguinera Estancia Harberton
 
   Insula cu pinguini alaturi de uriasa estancia le-a fost cedata de statul Argentinian familiei in schimbul unui teren central in Ushuaia si care odata era in buricul targului si orasul nu avea unde sa se dezvolte. Targul a fost bun desi la vremea respective pinguinii cu siguranta nu erau o resursa comerciala ca si azi cand vine buluc cohorte de turisti cu aparatele spanzurate de gat sa-i filmeze si pozeze…
Contactul cu ei a fost covarsitor, emotionant…erau acolo mii, calzi si cumintei si aproape insensibili de prezenta noastra, am debarcat intre ei, abia daca s-au dat la o parte, ne asteptau de milenii..erau acolo de la facerea lumii si sunt sigur ca intentioneaza sa ramana acolo si pe mai departe si ca doresc sa fie lasati in pace sa-si vada de ale lor, de pescuit in apele bogate in peste ale canalului, de inotat in apa rece si limpede, de sapat cuibare primitive in nisipul insulei si de vizonat turistii cei caraghiosi care fac atata efort si cheltuie atatea resurse sa ajunga pana aici sa ii vada tolaniti la soare in timp ce vantul spulbera puful puilor si descopera penajul cel nou al adultilor de penele de anul trecut, pregatind tuturor noul vesmant protector impotriva iernii polare, pardon, australe ce este colea..Am vazut o mama cu un pui as putea sa-I spun teenager, ce tocmai isi lepada puful brun, fin si diafan si am recunoscut in privirea lui intrebatoare tot instinctul si pofta de viata adolescentina prezenta si la homo sapiens si la orice alte vietuitoare…M-am induiosat din nou…Ei se duc cand vine zapada undeva mai in nordul Americii de Sud in locuri mai calde si primitoare si unde ii duce curentul cu usurinta…pentru a se intoarce din nou la aceiasi insula a familiei Harberton si unde o sa vina iarasi alti turistii caraghiosi sa se holbeze la ei prin obiectivele lor sensibile la apa sarata si injurand printre dinti rafalele de vant pacatoase. Peste pinguini zburau immense Fregate, niste pasari cu aripi ca de randunica si pescarusi maro la culoare, ici si colo cate o pereche de gaste polare ce vara au culoarea maronie, gaste ce traiesc in cuplu toata viata lor….Am vazut un sitar cu clontul lung, indoit si caraghios si inca ceva pasari necunoscute mie si care am desus ca ar fi rapitoare….Mai incolo am vazut un os urias de balena pe tarmul batut de vanturi si care dupa cata anatomie stiu eu, parea a fi o vertebra uriasa de la baza craniului( Atlas) …Am plecat trist de pe insula pinguinilor si invidios pe ei si pentru dulcea viata ce mi se parea ca o duc acolo in micul lor univers fara sfarsit….( hmmm…n-am vazut orca cea lacoma ce-i pandea din adancuri…) Mai mult, am mai bifat o casuta in lisa mea de obiective ce trebuie sa le indeplinesc inainte de a pleca spre alte lumi la fel de interesante si incitante ca si cea in care traim….

6 Februarie Miercuri

M-am trezit din nou cu noaptea in cap din cauza insensibilior astia pe care ii mananca in cur sa se trezeasca numai ei stiu dup ace fuse orare.
Afara ploua copios si am inghitit in graba o cafea cu laptic din Tara de Foc si inhatat in mare viteza ceva bagaje si atza glontz in port sa apucam sa ne imbarcam pe un catamaran ce urma sa ne duca la Islas des Lobos Marinos adica cea cu lei de mare…
Ne-am imbarcat pe catamaranul Massimo, la un prêt civilizat si cu un echipaj extrem de dragutz din ceva juniori cu trasaturi Inca sau mayase, ne-au servit cafele si fursecuri si ne-am indreptat incet spre insula cu pricina pe o ploaie de zile mari si pe un vajgau aprig afara. Inauntru eram in confortul de pe lume cu tapiterii elegante si furnire lustrite pe o nava alba de vis…
Am ajuns nu peste multa vreme, caci Canalul Beagle nu este foarte lat, la o insulita ce se itzea din mare rece si batuta de vanturi, valuri si ploi dar foarte animata de o colonie de cormorani, mii, de toata frumusetea. Afara ploua des si dadea cu lapovitza si El Capitano de la carma catamaranului a apropiat vasul doar la cativa metri de tarmul stancos si-l tinea acolo din motoare, cu prova dubla prin verdele-galbuiul varec de mare ce era din abundenta, sa incapem noi turistii si sa vedem totul ca in palma. Stanca parea ireala cum stralucea in contre-jour sub o raza palida de lumina ce strapungea norii vartosi ce se descarcau deasupra noastra in vantul arctic. Imagine neobisnuita si ce nu poate fi decsrisa prea exact. In lumina aceea pe stancile acelea stralucitoare pe care se spargeau valurile si pasaretul emana un cor de caraietrui, gutzaturi, ragaituri, piuituri, plescaituri, sfichiul ploii si al burnitei si suieratul vantului pe fundal de tors de motoare run-run-run ce-si transmitea vibratia prin masa vasului si valul de umezeala omnipresenta prin aerosolii sarati, inspirati pana in adancul alveloelor, realitatea ne aparea brusca, neobisnuita, proaspata, de neimaginat inainte, ca desprinsa dintr-o alta lume ce exista de ere geologice fara de noi, fara de stiinta si vointa noastra. Pasaretul era absolut impasibil la noi, si ca la un semnal au inceput sa clampane si tacane si blitzaie aparatele de fotografiat, exclamatii in mai multe limbi, oameni incantati si fericiti ca se aflau acolo……in timp ce vasul nsotru tinut de El Capitan era usor impins de vant in jurul insulei…cand deodata dupa un colt i-am vazut brusc pe ei, leii de mare sau focile cum le-am spune noi…. In grupulete de 15-20 de indivizi de toate varstele, unii, unele stateau lasciv pe stanci in frigul ala taios si in bataia valurilor si a vantului altii, altele ca tot un fel de foci erau, se harjoneau sau chiar se bateau, altele sareau in valuri parca enervate prin varecul acela, colea o mama isi alapta duios un puiutz micut si negrut la adapostul unui perete nu foarte inalt, niste teen-ageri se giugiuleau iar altii se bateau…Masculii adolescenti se distingeau clar, erau mai inchisi la culoare. Masculul dominant este aproape negru si are cca 300 kg in timp ce femelele au doar 160-170 kg si sunt de culoare bruna si mai delicate…Un mascul tine 8-9 femele, in haremul sau si cred ca de fapt grupul ce l-am vazut la un moment dat era de fapt o familie compusa din female si pui de diferite varste….Focile nasc un pui pe an…si comportamentul lor este social si curpinde relatii puternice de familie si o oarecare varietate de sentimente, urra, enervare dar si tandrete…Cred ca masculul isi mentine haremul si unitatea familiei uneori cu forta penru ca am vazut female ranite cu rani vizibile si proaspete alaturi de multimea de cicatrici vindecate. Am ajuns cu prova vasului la doar 3-4 m de tarm nu se sinchiseau absolut de loc si m-am gandit atunci ca poate mi-ar lace sa fiu foca intr-o alta reincarnare….Nu neaparat din cauza celor 8-9 femele, ha ha ha , cat mai ales ca ciclul lor de viata pare asa de simplu fata de al nostru complicat din cale afara si din cauza evolutiei dar mai ales din cauza noastra ca ne-o facem cu mana noastra…Prin urmare colonia de foci emana un aer de dolce farniente, intre doua mese de peste din belsug, ca nu cred ca stateau pe stanca aceea degeaba numai sa se afle in treaba…alaturi de cormorani si alt pasaret ce mai trece pe acolo sa mai ciupeasca cate ceva de la festinul primilor veniti si multi. Pe balena orca nu am vazut-o si nici pe foca leopard care mai vine si ia obolul din populatia de foci. Care nu cred ca este mai afectata decat cum ne afecteaza pe noi societatea umana alte rele cum ar fi fumatul, accidentele de circulatie sau mancatul irational aducator de problem grave de sanatate. Ca sa nu mai vorbim de stress…
Cred ca asta m-a impresionat de fapt cel mai tare: stateau lascive pe stanci si-si faceau siesta lucru care mie mi se intampla o data pe an,(sa-mi fac siesta of course). Erau niste animale asa de frumoase incat m-a dus gandul imediat la saracul Steve Irwin care avea obiceiul sa exclame privind tat felul de lighioane serpi, crocodili, paianjeni urati, rame si viermi inelati si tot felul de taratoare : “ What a beauty!”. Mi-am spus in sinea mea exact acelasi lucru dandu-i dreptate si fiind sigur ca de pe cealalta lume mi-ar da si el dreptate. Erau frumoase, frumoase, fara sa-mi pot explica dupa ce criterii estetice le-as incadra, aprecia. Poate dupa cum se reflecta lumina prin mustatile lor ce intepau perle de stropi de apa sarata, poate dupa moliciunea blanii umede, poate dupa contrastul dintre ele animale vii si stanca batuta de valuri si absolut minerala fara alt semn de vegetatie sau forma de viata, poate din sunetul talazurilor ce se mai spargeau sub ele, storpindu-le sau din catifelarea banuita a bejului unei foci adormite mai sus si care se zvantase, cel putin asa parea si care soilea nemiscata si brusc se scarpina lasciv si lenes cu varful unei inotatori cu urme de gheare din alt stadiu de evolutie, de pe vremea cand erau mamifere de uscat. Si Darwin asta fusese exact prin Canalul Beagle dupa cum se numea corabia pe care se imbarcase sub comanda lui Fitz Roy.
Am mai trecut pe la o insula cu Cormorani Imperiali care in plus fata de cei anteriori aveau un cerculet pe cap de pene albe in penajul negru ceea ce le dadea o aura aristocratic, pai asa se si numeau Cormoranii Imperiali….Dupa care am inconjurat Farul de la Capatul Pamantului, fie vorba intre noi nu prea cred, dar i-am lasat pe tour operatorii astia sa creada ca am muscat-o…Excelenta prestatia ghidului care a reusit fara mare efort sa incalzeasca atmosfera...Ne-am intors intr-un final la tarm…incantati fericiti prin ploaia care tocmai s-a oprit cand am ajuns.
Pe dupa amiaza ne-am dus la Isla Redonda in parcul Lopataia unde ne-am plimabt pe tarm si culmea experientei, am mancat doua scoici crude incercand sa inteleg cam cum se hraneau, ce simteau Yamanas si Alacalufe cand haleau milioanele de scoici ale caror gramezi impresionante de carcase se mai vad si azi pe malurile Canalului Beagle. Surpriza a fost totala, am luat doua scoici din apa refluxului, era mai jos cu cca doi m decat in mod obisnuit si le-am spart cu o piatra si ingurgitat asa cum erau crude, fara lamaie sau alte adaosuri si am deslusit imediat ce gust extrafin de delicatese pot avea, cu vag gust de fructe de mare si apa de mare si usor sarate… Din pacate mancasem acasa o portie zdravana de spaghetti a la Bolognese si eram plin… Cred ca as fi mancat fara retinere o anumita cantitate sa fi vazut ce pot pati. Impresia a fost covarsitoare si ii inteleg pe indieni cu ce se delectau si de ce. Erau scoci cu milioanele, care acopereau tarmul stancos, foarte usor de cules la reflux ca tot ramaneau pe uscat si care erau o sursa de hrana facila, bogata in protein si la indemana colea. Yamanas isi faceau barci din scoarta copacului Lenga, care face parte din familia fagaceelor si care este foarte raspandit in Patagonia si Tara de Foc, cu frunze mici, ca de fag evident pefect adaptat climatului aspru, vanturilor teribile si perioadelor de vegetatie scurte si iernilor lungi. Indienii, am vazut la muzeu, dezbracau copacul de coaja pe mai multi metri si obtineau un fel de covata de scoarta de copac compacat sip e care o croiau taindu-i pense la prova si la pupa ce urmau sa le coase intepand cu ace din os de foca si cosandu-le cu tendoane de animale vanate. Dupa care bordajele erau ranforsate cu lemn lung si elastic utilizand aceiasi coasere si faceau pe fundul barcii un gratar pe care calcau plus bancute de sezut. Utilizau pagai din lemn cu care vasleau femeile iar barbatii stateau la prova cu harpoanele in maini, legate cu tendoane. Erau vanatori dibaci si desi traiau absolut goi in perioada verii si se infasurau in blanuri iarna, aveau o conformatie sanatoasa, cu picioare si brate muschiuloase, si aspect de oameni sanatosi si perfect adaptati la mediu. Cu astfel de ustensile isi puteau servi cu usurinta nu numai de pasti si craciun( ha ha ha ) cate o foca cand sic and sau mai mult cate o balena mai mititica. Mi-e foarte clar ca traiau in epoca de piatra fara a avea nici un obiect de metal. Dupa cum am mai vazut mai tarziu la indienii Techuelche din zona El Calafate care erau mari mesteri in a ciopli silexul si obsidianul in varfuri de sageti, sulite si cutite. Asta pana au venit europenii..
Dupa care un tip pitoresc, cu mustati stufoase de pirate, la un chiosc de Correo Argentin ( Posta Argentiniana) , ne-a pus contra trei pesos niste superbe vize turistice in pasaport de la Fin del Mundo….Se autointitula el Presidente de las Islas Redonda…unde nimeni nu are nici o obligatie si nici un drept… un tip amuzant care a acceptat sa se pozeze cu noi….
Am mai vazut trenuletul detinutilor trecand prin paduri…l-am filmat si ne-am dus spre casa…Ce bine ca nu am avut inspiratia sa ne urcam in el costa 100 pesos ( 33 USD)…..

7 Febr am plecat din Ushuaia catre El Calafate . Am predat masintzica noastra de care ne-am folosit atatea zile, un VW ciudat model low cost cu un motor cu benzina, carburator ca de Dacie si nici un fel de alte dotari, air bag etc decat o clima colea de parca ai avea nevoie vreodata de asa ceva la capatul lumii. Ultime poze in fata aeroportului, o mica tura prin duty free care era obraznic de scump, ma rog, asta-I marketingul, daca ai uitat ceva sau pe cineva cu cadouri asta e ultima ocazie dar platesti! Avion, despartire, ultime imagini, am filmat un pic peste Canalul Beagle, am zburat cca o ora si jumatate am ajuns in sfarsit. Inspre aterizare am vazut pampasul cat poate fi de mare. Am luat un taxi de la aeroport, 10 km nu prea scump am platit 15 USD toti cinci si am ajuns la Hosteria noastra, destul de draguta, bucatarie, doua camera hol, baie, 20 usd in pesos pe noapte de caciula ceea ce este rezonabil. Spre seara am executat primul asado de vaca ce ne-a iesit f bine si am mancat la greu. Ciudata partea asta de lume, meniul nu este foarte bogat si prin urmare nu vezi prea multe in magazine, ma gandeam déjà cu duiosie la Realul nostru de acasa. Regimul lor alimentar se bazeaza evident pe carne dar numai vaca si miel, foarte rar pui si prin urmare nu vezi altceva in magazine. Am fost in magazinul lor supermercado si pe care-l cheama Anonima si care retea functioneaza de mai bine de 80 de ani si am fost usor dezamagit de saracia de produse. Cateva din fiecare sortiment, pas sa ai de unde alege, aprozarul vested rau, fara gust si scump ca dracu nu te imbia de loc, prin urmare ne-am adaptat si am inceput sa inroducem mai multa carne in regimul nostru si surpriza, nu m-am ingrasat, nu m-am simtit rau ci dimpotriva am gustat si descoperit savoarea maxima a fripturii de vaca in sange si a mielului argentinian si ulterior am si realizat de ce sunt asa: pentru ca cresc liberi in pampas, in tarcuri uriase de zeci si sute de kmp, inconjurate de garduri nesfarsite si de unde sunt adunate cand si cand si duse la vanzare. Sunt pur si simplu lasate in pace sa manance ce vor, cat vor sa se inmulteasca natural, nu le sunt luati, luate, viteii, mieii, fortata lactatia sa produca hectolitri de lapte. Pai la asa crestere de animale inseamna ca estancieros nu au alta treaba luni de zile pe an decat sa repare gardurile si eventual sa-si mai numere septelul si sa-si scrie planul de afaceri si ce o sa faca cu banii dupa vanzarea miilor de vaci semisalbatice care cresc in treaba lor fara dusmani sau rapitori pt ca pumele nu le ataca. O astfel de carne cum se poate compara cu cea de vaci batrane si sterpe scoase la reforma dup ace au fatat 7 vitei si 7 ani de lactatie fortata cu furaje controlate, bibilite, contorizate si calculate si stabulatia libera cu cronometru? O astfel de vaca batrana si ramolita cu siguranta nu face asado-ul bun…..Prin urmare am halit cea mai buna carne din viata mea, de miel si de vaca…si mai incolo si de pui la El Chalten.

8 Febr…
lene totala , mi-am luat o zi libera, am dormit la greu, o parte din noi au plecat sa vada ghetarul Upsala la mama dracului cu un catamaran de i-au luat de la Puerto Punta Bandera spre seara am fo la flamingi….care evident nu voiau de loc de a face cu noi si sa se lase fotografiati /filmati cu noi…sau de noi…Erau departe si nu ne puteam apropia. De altfel flamingii sunt destul de raspanditi in partea asta de lume, am mai vazut cativa in drum spre Chile cand am plecat spre Torres del Paine.

9 Febr
Am plecat de dimineata la Perito Moreno glacier. De dimineata buna ne-am trezi, dupa un mic dejun frugal si fara cap si fara coada, cu ceva chestii dulci si ceai Herba Mate, care este traditional aici si este ceaiul Americii latine ( careva ia zis mucalit: Iarba Matii) am plecat pana la urma dupa o mica regie cu camera viedo pe gard sa ne filmam ca am plecat, ca asa da bine, dupa bunul simt de producator. Si am luat-o hat la drum pe soseaua dreapta trasa cu ata prim pampas sau Patagonia sau desert sau cum vreti voi, am trecut pe langa mari estancias mari, mii de hectare, inconj de garduri facute la masina de facut garduri egale, bine intinse si bine delimitate, cu vaci in spatele lor sau turme de oi manate de “gauchos” calare pe cai naravashi, pe colinele alea netezite de ghetari inainte de ultima era glaciara, cu ierburi uscate si seci, stancaraie glaciara si uneori dyke-uri din ere geologice ce ma duceau cu gandul la alte deserturi Nord Americane. Ici si colo cate o estancia privata pierduta in imensitatea pampasului cu cate un acces interzis la cate o poteca ce se pierdea spre estancia omului si unde zice lumea ca daca intri s-ar putea sa auzu focuri de arma in directa ta si care detinea mii de km patrati sau ma rog hectare…tat aia. La un moment dat , se degaja de fapt idea saracilor propritari ca chiar si autostrada a fost deviata pe mortive de proprietate si ca era ilogic sa faci o curba maxima in plin pampas plat daca nu ai o problema de granituire cu statul Argentinian, patimas ca si locuitorii sai cei cu cizme, nadragi largi, mustati si cutite la cingatori.
Am fost la Perito Moreno Glacier….botezat dupa primul sau custode, Francisco Perito Moreno care in 1877 adica in anul in care Carol I ul, tocmai era pe punctul de a le-o trage in freza turcilor la Plevna , Smardan etc si de a desprinde Principatele Romane de sub suzeranitatea otomana, Perito a ajuns in aceasta zona geografica si a intuit inestimabila sa valoare estetica, geologica, nationala a acestui peisaj, neobisnuit si greu de inteles cu mijloacele de cunoastere a vremii lui. Si acest Perito Moreno Francisco si-a investit interaga putere de munca, intelegere, devotament si viata in intelegerea, protejarea, conservarea acestui urias potential peisajistic al celor 130 m inaltime, 37 km lungime de ghetar si latime de cca 5 km…in acest ghetar ar incape aria intregului Buenos Aires.
Francisco Pascasio ( perito) Moreno a fost un explorator a carui cunostiinte solide de geografie si antropologie l-a condus la studii valoroase in Patagonia.Moreno si-a asumat activitatea stiintifica in aceasta parte a lumii ca un ideal al sau personal intr-o zona unde nu putea exita nici o forma de finantare.
El si-a inceput explorarile nu cu mult inaintea voctoriei armate asupra indienilor si a fost foarte bine informat despre acestia si despre “ problema Indiana” a caror aparare, prezicea el, nu va fo o garantie de civilizatie. Dupa vizita lui la Nahuel Huapi, comenta :
Filosofia Indiana in ceea ce priveste relatiile intre “proprietarii de pamant” si uzurpatorii albi justifica razbunarea: fara indoiala razbunarea lor nu eset nici pe departe asa de teribila ca a noastra.(…) “
Cu cat explora mai mult aceste teritorii sudice cu atat mai mult era convins de enormul potential de bogatii ce exista. A insistat asupra ideii constructiei de drumuri si cai de comunicatie intre Anzi si Oceanul Atlantic si extinderea cailor ferate considerand ca aceasta va fi singura solutie pt colonizarea si dezv acestei parti de lume. Contributia stiintifica a lui Moreno a permis cartografierea Patagoniei, evaluarea resurselor sale natural potentiall de crestere si extinderea cailor ferate.
A intreprins doau calatorii in Patagonia in 1875 si 1879 din care in ultima era sa-si piarda viata fiind capturat de indieni si urma sa fie executat a doua zi. A reusit sa scape in timpul noptii alaturi de un alt tovaras de al sau si sa ajunga in siguranta dupa 5 zile de eforturi supraomenesti la cel mai apropiat fort.
A sustinut conferinte la Sorbona si Londra informand lumea stiintifica despre Patagonia si locuitorii sai.
Moreno a fost un om de mare cultura cu multiple calitati. Foarte cunoscut ca exploratory si om de stiinta a dovedit ca poate fi un bun professor si un bun conservationist.A fost implicat total in protectia regiunilor si a speciilor ce traiau aici sic ea mai mare dorinta a lui a fost sa creeze parcuri nationale. Cat de avangardista atitudine putem aprecia si noi la mai bine de un secol de cand a umblat pe aici si prin comparative cu tarisoara noastra draga unde parcurile nationale nu prea sunt prioritatea guvernantilor. Ca o recomensa pentru serviciile sale, statul Argentinian i-a donat un imens teritoriu din zona Nahuel Hapi. Increzator in viziunea sa el a donat o buna parte din el statului cu conditia infiintarii unui parc national. Si asa s-a nascut Parcul National ce tocmai urma sa-l vizitam…

Sursa : Roberto Hosne : “Patagonia” Duggan –Webster 2001

In ani grei de precipitatii la crestele Anzilor gheata se aduna ingloband an dupa an zapada pe care curentii de pe Pacific o descarca pe versantul estic, in depuneri masive ce se sedimenteaza si se depun indesandu-se , suprapunandu-se, cu rabdare, incet incet, an dupa an in mase din ce in ce mai dense ce se transforma in gheata incepand cu inubliabile milenii glaciare si care, ajungand la presiunea de elasticitate, o iau la vale sub propria greutate si dupa milenii de curgere milimetrica apa norilor de mai mai demult de neolitic si Christos ajunge sa-si franga gheata albastra si densa si multimilenara sub ochii nostri, inocenti vizitatori si neasteptati martori ai miscarii geologice planetare intamplate exact cand treceam noi pe acolo din greseala loteriei universale, la un moment ce poate nu ni-l asumam si de care speram ca nu-I vremea, orasul, strada, veacul si personajul, noi tocami trecand pe aici, la mare distanta de Baia Mare , locul de unde pentru noi este inceputul si sfarsitul oriunde in satul asta mondial. Bucati mari de gheata cadeau zgomots odata la 20-30 de minute de pe buza ghetarului ridicata la suprafata apei mai mult de 80 m spre deliciul turistilor si in bipaitul aparatelor foto. Sub nivelul apei, ghetarul continua uneori pana la 1000 m adancime, ceea ce este greu de imaginat pentru un lac glaciar. Explicatia ar fi ca in erele geologice de existent acesti ghetari prin propria greutate si miscare milimetrica au excavat din roca primordial, incet cu rabdare gropi adanci impingand morenele smulse, pe tot cuprinsul Patagoniei cel mai vezi presarat cu bolovani uriasi rotunjiti de la rularea glaciara…
Pe seara ne-am intors, si la intrarea in El Calafate pe dreapta am vazut o herghelie de cai si neste geambasi adunati acolo cu ceva masini de teren. Ne-am oprit sa aruncam o privire. Nu mica ne-a fost surpriza sa vedem brusc o bucatica de istorie a cuceririi vestului Sud American pe viu.
Era vorba de crescatori de cai si de un loc autentic si aproape neschimbat de cand lumea si pamantul prin desertul Patagoniei. Sa vedeti voi pe niste gauchos autentici, cu cizme in picioare cu aparatori de piele peste jeansi , palariile lor specifice cu boruri mari si plate, cu salul la gat, chimir si cutite la cingatori, stransi in jurul unui foc unde se rumeneau la protap doua halci din niste coaste mari, initial am crezut ca mananca vaca dar de fapt haleau de zor un cal prajit, ma rog un manz…saracu…luau halci de carne si cu cutitele le bucateau si infulecau unsurosi pe maini si pe moacele nebarbierite… adaposturile de animale erau cu pereti din piei si cladirea estanciei era plina de sei, scarite, paturi, poncho, ustensile de cai si o ghitara intr-un colt, o blana de puma aruncata colea si gauchos isi pasau sticle de aguardiente si mirosea a ferma de animale si erau foarte veseli cu totii dupa o zi de munca de fugarit caii prin pampas, ma rog prin desert. Atmosfera nici sa se fi pregatit ca venim noi, nu putea fi mai autentica. Plutea in aer miros de herghelie si de alta lume. Un Gaucho ne-a intrebat de unde suntem si i-am spus ca din Ro si a zis repede ca este de origine gabor din Ungaria e la a doua generatie, prima o fo tac-su fugit din Europa dupa al doilea mondial, am dedus ca laolalta cu nazistii ce s-au refugiat buluc aici dupa ce Peron le-a eliberat cca 10.000 de pasapoarte nemtalailor de a ajuns aici si Josef Mengele calaul de la Auschwitz si Borman, mana drapta a lui Hitler si care a fost rapit de evrei dus in Israel si judecat si condamnat la moarte. Mai stia gaboru cuvinte unguresti si ne-am amuzat.
Pe seara am mancat Cordero adica miel prajit acasa la noi pe aragaz, baut bere Quilmes la care ii spuneam Ghilgamesh ha ha ha si culcat tarziu….
Am fost la Walichiu la indieni si nu am acceptat pretul si negociat puntas de fleche. Adica varfuri de sageti din silex, replici facute de meseriasi locali, vanzatoarea mi-a cerut 8 pesos adica aproape 3 $ si nu am vrut sa-i dau. Nici sa platim 50 pesos ( 15 $) pentru turul unor picturi rupestre de vreo o mie de ani chipurile “restaurate” ale indienilor Techuelche ce au vietuit pe aici pana i-au decimat invadatorii pampasului. Desi siteul parea interesant cu poze de indieni in cabana si ceva artefacte de pe vremea lor, ni s-a parut ca totul este de fapt o mare chestie comerciala si mai ales gogomanie…Prin urmare nu ne-am inscris la vizita si am plecat.

10 Febr
alta zi de lene….preparaciones sa merem la Torres del Paine, inchiriat corturi, plimbat prin oras pe deal, si ne-am dus la Walichiu once again si am cumparat puntas de fleches la pretul meu, ce bun sunt, pot sa ma ating? A inteles cucoana ca daca nu-mi vinde asa ramane cu varfurile de sageti in farfuria aia neatinse. Ceea ce mi se pare correct. Am mai fost pe deal sa vedem El Calafate de sus, sa vedem ce case au astia si ne-am minunat de cat de simple sunt, facute cu economie de mijloace, case modeste din cateva barne, OSB, izolatie termica minima, cata vreme gazul este f ieftin amplasate pe petece mici de teren, praf mult si masini vechi si maricele dupa modelul American. In schimb se investeste masiv in infrastructura si am vazut strazi in constructie o gramada si cele terminate de mare calitate si nu am putut sa nu ma minunez si sa fac comparatii. Argentina se intinde pe o jumatate de continent are 27 milioane de locuitori si am vazut autostrada in constructie inspre El Chalten oras cu 371 de locuitori din care executasera cativa zeci de km buni si nu am putut sa ma intreb decat cum si-au stabilit prioritatile. Ma intrebam cum ne-ar sta noua romanilor daca ne-ar stramuta cineva brusc intr-o tara asa de uriasa si dupa cum stim sa ne dam cu stangul in dreptul sa nu fim in stare sa construim decat 12 km de autostrada pe an intr-o tarisoara mica cat 100 de estancias argentiniene.

11. Febr am plecat de dimineatza buna pe intuneric adica la ora 7 ceas spre Torres del Paine. Dupa vreo cincizeci de km de sosea dreapta si impecabila am decis sa o luam pe o scurtatura de vreo 80 km si care ne scurta drumul cu tot atata dar in schimb trebuia sa mergem pe sosea de macadam, sosele in care cred ca argentinienii sunt doctori. Asa de bine intretinuta era soseaua aceea ce strabatea pampa, incat cu usurinta am condus cu 100 km/h in unele portiuni. Am strabatut acelasi pampa infinit si presarat cu coline cand si cand, cu vegetatie ciudata, ceva ierburi si tufe de cele mai multe ori uscate, trecand prin teritoriile estanciilor vaste si separate de garduri iar unde acestea traversau drumul erau grilaje late de teava peste care ne hurducam cu masina si care opreau trecerea animalelor adica a oilor in special, ca mai mult de acelea am vazut. Mai vedeam puncte roz de flamingi presarate pe mlastini semiuscate si intinse sararii dupa cum am dedus. Am vazut si struti nandu din ce in ce mai multi si speriosi incat nu am putut sa le fotografiem si filmam decat posteriorul, ca se departau de sosea ca potarnichile cand apaream noi, ma rog ca strutii.

La granita cu Chile ne-am lovit de acelasi vant ingrozitor, formalitati ciudate, chilienii ne-au confiscat ceapa si usturoiu si bananele si merele si sunca ce le-am halit ca si cu gura altuia, in spatele masinii in fata autoritatii statului Chilian. Era un afis mare care avertiza asupra febrei aftoase si care justifica faptul ca nu aveai voie sa introduci in tara tot felul de seminte, ceapa usturoi, chipurile de frica febrei aftoase, ha ha ha sau ca le poti corci soiurile pure si nobile de legume, de parca conchistadorii s-ar fi descaltat cand au ajuns aici cu secole in urma….
Febra nu am facut si mai mult am fost smuggleri si am introdus ilegal in Chile alta ceapa alt usturoi si alta sunca ha ha ha si de care nu am povestit nimic vamesului nu de alta da nu m-o intrebat personal desi amenda afisata era de 250 usd.
Drumul lung si ciudat, se apropiau muntii , cand deodata am vazut guanaci dincolo de gardul unei immense estancia chiliene. Erau vreo douazeci de varste diferite sinu foarte speriosi. Am filmat si fotografiat la greu desi mai incolo aveam sa dam de ei la tot pasul.
Pe seara ne-am pus corturile la campingul de la Lago Pehoe si care avea dotari adevarate cu baie curate si dush si loc de facut focul si care era destul de populat desi crturile erau rare si nu se deranjau reciproc.
Gasca a plecat la Mirador de Los Condores un deal din spatele campingului de unde se vedea Torres del Paine in toata splendoarea sa. Torre inseamna turn prin urmare cele trei turnuri masive cu verticale ametitoare ascunse in parte privirii de Cuernos( coarnele) del Paine alte verticale din care una usor adusa de varf, ca un corn de unde si numele, sunt niste colti uriasi de stanca cu pereti de mai bine de 1000 m si care sunt strabatuti oblic de o uriasa intruziune gelologica alba iar varfurile au ramas de culoarea cacao dupa cum zicea Scami ca un tort urias cu martipan si ciocolata. In spatele lor si cel mai bine vizibile de la Laguna Azul se afla Torres del Paine. In lumina crepuscului fotografii nostri au facut poze admirabile si de calendar. De fapt de asta au venit. Greu sa-I mai intelegi, au facut zeci de mii de poze, noroc cu digitalele ca altfel au fi carat metri cubi de pelicula…De fapt ei o sa vada toate frumusetiel alea acasa doar la computer. Aici nu au avut vreme decat sa se uite prin obiectivelel lor sophisticate.
Io nu am plecat nicaieri, am avut ceva oboseala de scos din fizic.
Dupa ce s-au intors si tinand cont de faptul ca aici intunericul vine dupa 11 noaptea ne-am dus la cascada Salto Grande si la mirador de Cuernos, la poalele lui Cuernos del Paine unde sufla un vant turbat, de ne-am caca pe noi. Ce vegetatie impresionanta am vazut, tipica de pampas, desert, Patagonia ce vreti voi. Am vazut ciudati cactusi, teposi si desi, ce acopereau suprafete de cativa metri patrati ici si colo si care pareau ablsolut impenetrabili. Sa fereasca sfantul sa cazi cu poponetul intr-o gramada de aia ca ai pus-o. Peisajul botanic era completat cu ierburi si alte tufe precum si cu vesnicele fagacee ce pareau toate din aceiasi specie adaptate dupa loc, astfel in padurile dela Lago del Desierto din Argentina unde aveam sa mergem cateva zile mai incolo erau maiestuoase, inalte, paduri in toata regula, in drum spre Fitz Roy aratau ca niste bonsai japonezi cu Frunze minuscule si copacei de ghiveci piticiti de intemperii si vantul aspru patagonez iar aici la Torres erau mititei sub vantul aprig si in foarte dese cazuri, uscati si contorsionati de limita proprie a rezistentei lor la clima aspra.
Plaja de nisip negru a lui Lago Nordenskjoeld pe langa care am trecut si unde ne-am intors si care se varsa in Lago Pehoe prin cascada aia inspaimantatoare era absolut calm intre doua vantoase in lumina crepusculului la noua ceas pm. Din cand in cand se declansau vajgauri insuportabile si de care ne ascuneam sub glugile soft shellurilor Gotech ( scoica moale ha ha ha ) si care vantoase suflau asa de tare incat absorbeau cantitati uriase de apa ce o pulverizau peste noi, peste cacteeele alea, peste vegetatia pipernicita si tepoasa, peste obiectivele aparatelor noastre de fotografiat, filmat…Ma gandeam ca in conditiile unor precipitatii slabe, ca aproape toate pica pe crestele muntilor alimentand ghetarii, vegetatia din jurul lacurilor se adapa tocmai cu trombele astea inimaginabile de apa luata cu forta uraganelor din lac si plouata ad hoc pe intinse suprafete.
Ne-am intors pe la hotelul de pe insula de pe Laguna Pehoe hosteria si ne-am minunat de frumusetea locului, desteptaciunea inreprinzatorilor si de preturile indraznete cerute vesnicilor clienti, adica pensionarii bogati ai lumii in care traim si care vin aici cu autocare moderne si fitzoase. Iar aia tineri sunt la low costs sau flower power, boema mondiala a trekkingului si/sau alpinismului pentru care nu exista decat performanta sportiva importanta chiar si lipsita de glorie si mass media si care poate veni aici decat cu bicicleta, autostopul si dormi in cort si manca balariile ieftine din supermarketuri.

12 Febr.
La Laguna Azul in drum am filma guanaco timizi si frumosi, condor meseriasi zburatori si care zburau pe vantopasa aia cu cea mai mare nonsalanta, am vazut cascada Cascada, dupa care am ajuns la laguna cu pricina unde am halit ceva si o vinit un gigel si ne-a cerut bani pt ca picnicul era pe bani, sa-ti ceara bani auzi pentru ca ai stat la masa lor, dar era scris si noi n-am vazut si lulutza s-o suparat ca fraiera…de departe se vedeau Torresurile lu Paine, maiestoase, semete si severe cu vertical ametitoare albe…
Ne-am dus la Estancia Torres. Impresionanta si m-am amuzat vazand o poza din 1958 cu neste peones descarcand o masina de fan, ca nici in ruptul capului nu s-au gandit estancieros cand s-au stabilit aici la umbra lui Torres del Paine ca muntele plin de ghetari din spatele casei lor din salbaticia aia o sa-I ridice in epoca turismului unde nici nu au visat incat s-au trezit cu hotel in batatura, restaurant nu unul ci ami multe , grajdurile transformate in spatii de cazare, investitii noi, camping ca in filme si cai numa de moft si nu de necessitate . Niste gembasi faini , imbracati cu nadragi largi bagati in cizme de piele cu aparatori pt calarit si cu basti in cap, camasi suflecate si chimir cu cutitoaie, incarcau nemilosi, cai cu bagaje, ceva expeditie avea de carat echipament de escalada…
Am baut o bere buna si scumpa in restaurantul cu artefacte si poze de epoca de cand nici nu visau la aurul turistic si ne-am cazat la un campingul lor destul de fain si cu Chileni beliti ce ne-au deranjat la greu ocupandu-ne focul personal din spatele corturilor si care au cantat in noapte nu au tacut decat dupa ce le-am cerut in mod expres lucrul asta tarziu dupa 1 ceas.

13 Febr, strans tabara, plecat de dimi catre El Calafate… am ajuns pe seara dupa un drum lung si aproape aceiasi poveste la granite mai putin povestea cu ceapa…De data asta am baut o cafea excelenta la ultima taverna din Chile..
Seara am predat corturile la Cotroharitza si am halit asado de vaca si de Cordero si ceva vinutz bunutz a fost ziua lui cotro Lulutza si am omenit-i ne-o ominit cu o vadra de vino tinto din care am baut trei zile…AAAA ne-am ras tuns si frezat tatzi parfumat si ne-am prezentat imbracati pt cina romantica ok desi aveam o singura lumanare de pomana…Adi a fost cu ideea cu lumanarea….

14 Febr
Dupa o noapte ploioasa am plecat dimineatza spre El Chalten ….drumul fain prin papmas-ul Patagoninan, spectaculos, cu muntiii in zare,pe mitica Ruta 40, in constructie cu ceva noroaie, faleze ciudate si mari. A fost interesant sa ne apropiem pas cu pas de Cerro Torre si Fitz Roy, munti cu rezonanta in mintea mea si nu numai, ne-am oprit sa facem poze si sa filmam peisajul ala fantastic cu un drum impecabil ce se pieredea in zare catre baza muntilot brazdati de ghetari care se pravaleau in vai adanci sic el din stanga adica Viedma in superbul lac albastru turcoaz cu acelasi nume si lung de 60 km.Am ajuns pe la pranz la fata locului unde ne-am cazat la o alta cotroharitza pe numele ei Mariana( ceha de origine dupa bunicii emigrati din Cehoslovacia in timpul razbiului) , cazarea aprox ok, se putea si mai bine. Ziua lui fica mea
i-am scris de cu seara pe net.
Pe seara am urcat f fain la Laguna Capri catre Fitz Roy.
Mai devreme am venit de la Fitz Roy ce este un turtzudan la marginea pampasului, la marginea Anzilor si care se vede de departe aprig tasnind de la orizontala si diferentiindu-se net din zimtatele creste andine din care se preling ghetari lungi lati si reci in lacuri glaciare albastre turcoaz incretite de teribilul vant din Patagonia ce sufla 6 luni pe an non stpo uneori de te sufla de pe picioare....
Fitz Roy a fost capit vasului Beagle, dupa care s-a botezat canal;ul cu acelasi nume, unde este Ushuaia, in teritoriul indienilor Yamana....si la bordul caruia nu era altul decat Charles Darwin ce a intuit si descris prima data evolutia si originea speciilor...
Si Argentinienii au botezat acest mumte superb cu numele lui desi la origine era El Chalten adica in lb indienilor Ona de pe aici insemna muntele ce fumega sau fumul etc...pt desi nu este un vulcan mereu pare ca fumega, se pare ca mereu cumulizeaza si vantul tare al Anzilor indreapta suvita de cumulusi de pare ca fumega...Muntele are un turtzudan , perete inalt de mai bine de 1400 m ca de aia e asa de spectaculos de perete de stanci absolut verticale ce incep dintr-o masa d e ghetazri pe la fo 2000 m si izbucnesc spre cer si nori....Stancile evident sunt albe de granit si porfire...nu sunt multi de reusesc sa urce intr-un an pe el, o escalada necesita pregatiri grele, tabere si pe langa uriasul efort fizic necesar escaladarii verticalei alea in mai bine de 7-9 zile petrecute in perete supusi intemperiilor alpinistii se confrunta si cu caderi intempesive de pietre ce provoaca accidente mortale cand nu te astepti mai putin... Prin urmare nu sunt multi care au reusit sa escaladeze acest varf care de altfel nu e inalt de loc...3450 si ceva de m, in orice caz cu mult mai putini decat au urcat pe Everest...Faima acestuia atrage mereu boema alpinista mondiala si vezi prin El Chalten tat felul de moace de aventurieri ce vor macar sa adulmece si sa respire la umbra marelui Fitz Roy care este flancat de vf Mermoz, St Exupery.  Guillammet, sa , varfuri mai mici dar botezate dupa toata banda lui Mermoz si firma lui Aeropostale ce au reusit sa stabileasca legaturi aeriene postale peste Anzi si cu Europa si restul lumii....Guillaumet a cazut in anzi, Mermoz a cazut in Atlantic intr-un zb solitar ducand posta din Argentina spre Eu si a disparut pur si simplu...St Exupery a pierit in al doilea mondial...intr-un zb de rutina Sudul Frantei- Algeria si a disparut in Mediterana pana mai antzartz cand niste scafandri au gasit epava avionului undeva aproape de Corsica si mai ales i-au gasit ceasul....ce purta initialele lui...

Si azi de valentine' s day am vazurt frumusetea aia de pe malul lagunei Capri, albastra si pura uneori furtunoasa si incretita rau de aprige rafale de vant ce se pravale de pe inaltimi, cu boarea rece a ghetarilor si asa de violente incat aspira apa din lac si iti poate face o baie instant….ca un sentiment curat de adolescent indragostit, azi dulce si linistit maine explosive ca un vulcan...

Si in imobilitatea ghetarilor ce curg pe nesimtite la vale, translucizi si albastri turcoaz, cu culoarea indesata si accentuata de ere gelologice scurse, si in freamatul fagaceelor australe, pitice de intemperii si frigul Patagoniei, cu ciripitul Evitei, o vrabiuta locala gulerata cu un guler potrocaliu si pe care am alimentat-o cu biscuiti curajoasa si neinfricata, si in tufele de visini cu visine coapte din care ne-am infruptat cu lacomie la coborare...ce ocazie sa mancam visine in Febr...si in vaile alea andine, adanci si flancate de ghetari transpare si se reflecta ca un vis imaginea si constructia noastra interioara, aevea. acum sau nu, aici sau departe de nici nu mai conteaza ca tot una suntem cu natura asta minunata in lumea aceasta minunata in care am avut norocul sa aparem si noi si sa luam parte la marea creatie....


15 febr,

Plecat de dimi pe la 9 30 catre Laguna Torre, la baza celebrului Cerro Torre 3102 m, ghetzari faini….film, peisaj, paduri faine virgine.

Am urcat relativ lejer din partea sudica a orasului, pe o carare ce strabatea o panta inerbata ce ne-a dus la un mirador deasupra El Chalten ului de unde se vedea urbea ridicata in pripa ca in Goana dupa Aur din sec 19, cu constructii usoare, sumare, ieftine si fara pretentii in aceiasi goanna dar de data asta dupa Aurul negru/alb/verde al turismului.
Pare ciudat, inaltimea traseelor turistice nu este asa de mare, am ajuns cred ca pana pe la max 1000 m alt, fara prea mare effort, traseele sunt mai degraba pe orizontala iar brusc din orizontalele astea se inalta buluc turnurile. Aproape de Laguna Torre, am vazut depozite destul de recente de morene glaciare, depozite consistente, bolovani uriasi rotunjiti si transportati de ghetari nu foarte departe. Eu cred ca depozitele nu sunt la iveala de mai departe de max 100 de ani. Barajul de morene al lacului avea dune de nisip cuartos suflat de vantoasele locului ca si in desert, Am avut proasta inspiratie sa ma trantesc pe una din ele si dintr-o data o rafala de vand m-a umplut de nisip din cap pana in picioare inclusive in urechea dreapta. Cerro Torre nu a vrut sa se arate din ceturile de deasupra ghetarilor si nici in zilele urmatoare.


16 Februarie ne-am mutat la o cabanutza in sfarsit adevarata si confortabila unde am si io patu meu in lucarna mea personala si loc de intins bagajele si dezordinea personala.
In mod evident, nu n-am avut incotro si ne-am lasat din nou antrenati de inepuizabilul Scami Duracell cu baterii in cur sa mergem la Lago del Desierto undeva in inima Anzilor pe o ploaie caineasca si pe un drum hartopit si pietruit cu masina noastra ce da semene de oboseala desi pare noua….Am luat-o pe langa Rio Electrico in sus si am patruns intr-o frumoasa padure de Lenga virgina evident desi marginea drumului era mereu insotita de nesfarsitele garduri de estancii si cate un rau albastru albastru sub ploaia caineasca ce cadea necontenit…Am trecut pe langa un loc unde era un mic monument in amintirea unui different de frontiera cu Chile cand in 1965 neste chilieni s-au asezat in valea asta sustinand ca apartine tarisoarei lor, argentinienii se pare ca nu au fost de accord si a trecut la schimburi de focuri, au tras unii, au tras si ceilalti si se pare ca au pierit cativa pana lucrurile sa se linsiteasca…II inteleg pe Argentiniei ca regiunea este splendida, padurea impresionanta desi este lasata asa cum a lasat-o mama natura de la facerea lumii, napadita de licheni, muschi ce cresteau, ciudat numai pe partea sudica a copacilor, padure cu aspect de poveste unde scufita rosie ar trebui sa fie la ea acasa….in vaile acelea glaciare flancate de creste cu caciuli de ghetari albastri a caror retragere spre inaltimi este din ce in ce mai vizibila…Natura in toata splendoarea si curatenia ei este aici in Patagonia….
Ne-am intors pe ploaie si la cabanutza noastra de turta dulce de la marginea El Chalten-ului am executat din nou un asado de vaca si de cordero excellent insotit de bere neagra QUILLIMES…dupa care dolce farniente si io profit de ocazie si scriu aceste randuri…


TANGOUL
Istroria nasterii tangoului ne fascineaza cata vreme este acesiasi cu ce a nasterii Buenos Airesului ca mare oras…Ca si juxtapunerea stilurilor arhitectonice, a populatiilor, tangoul este o oglinda ce reflecta imaginea unui puzzle complex a acestui oras…
La sfarsitul sec 19, in anii 1880 , imigrantii soseau din toata Europa. Erau adesea barbati singuri in cautarea reusitei sociale, care au abandonat totul , veniti din Spania, Polonia, Germania, Italia, de peste tot. Traiau in cartierele sarace , la periferia orasului, Ei au ajuns sa constituie o mica patura sociala a capitale5 federale. Si tocmai in sanul acesteia s-a nascut tangoul, in aceasta atmosfera de barbati singuri, a dificultatii de comunicare, a traiului greu, a nostalgiei vietii mai bune lasate undeva departe, in tara de origine. Tangoul se dansa deci mai ales intre barbati si mai adesea in bordele. Primul tango de care stim se chema “da-mi jetonul”…cel care permitea posesorului sa treaca! Era visul de asi gasi si poseda frumoasa….Era dansul fortei virile, a dorintei sexuale, a nostalgiei. Tangoul este “ un gand trist ce se danseaza”. Este un dans de o mare puritate de sentimente, chiar daca s-a nascut dintr-un ciudat melanj venit din toate partile. Nu are el puterea unui ritm African, determinismul unui flamenco, rigoarea codata si manierata a dansurilor din saloanele europene? Acest savant mixaj il face cu siguranta dansul cel mai sensual din cate exista. Picioarele se inlantuie, gambele se regasesc, trupurile se contopesc si fetele se lipesc…Nu sunt numai picioarele cele care danseaza ci ambele trupuri sudate pana la lobul urechilor. Bineinteles, burghezia a negat in totalitate acest dans nou ce nu exista decat in versiuni orchestrale( nu fusesera scrise inca texte cantate), aceasta virilitate ambigua la care femeile au aderat mai tarziu. Clasele de sus ale Buenos Airesului au ramas indiferente tangoului pana cand reusita si succesul nebun al acestui dans in Europa l-au facut atat de credibil incat aristocratia s-a grabit sa-l considere un symbol al identitatii nationale.
La origine, ghitara, instrumentele de suflat si vioara era singurele utilizate in interpretarea tangoului. La inceputul sec XX a fost adus in Argentina un instrument de origine germana, bandoneonul , sau harmonica in lb romana. Acest acordeon in miniatura va dramatiza accentul compozitilor existente. Dar tangoul nu si-a atins definitiv identitatea decat dupa integrarea pianului, mult mai tarziu. Au inceput sa se scompuna texte intr-un argou local, lunfardo. Cantate cu o voce ragusita de obicei, temele cele mai iubite erau din viata portuara, viloenta si fatalitate, nostalgie si revolta, saracie si iubiri dificile neimplinite…Strigatele modulau vocile, tangoul devenea modul de exprimare popular. Un mod de viata.
In 1913, descoperim o voce fara precedent, aceea unuia din Toulouse resident in B Aires,care raspundea patronimului foarte latin : Carlos Gardel.

Charles Romuald Gardes s-a nascut la Toulouse in 11 Dec 1890 si a sosit la Buenos Aires la varsta de 3 ani cu familia sa. Si-a inceput cariera in cabarete sordid inainte de a cunoaste succesul si de a canta in stabilimente mai burgheze. Cinematograful mut l-a impins in fata… si o mare cariera a urmat pentru Carlos. A devenit rapid cel mai mare cantaret de tango din toate timpurile. Dar biserica a interzis tangoul in 1929 dupa care adevaratul declin a survenit dupa moartea tragica alui Carlos intr-un accident de avion in 24 iunie 1935 pe cand era in turneu.

Cu cel de-al doilea razboi mondial, care in mod paradoxal a imbogatit Argentina, tangoul s-a dezvoltat din ce in ce mai frumos pana la lovitura de stat militara din 1955 care i-a astupat gura. Tangoul a cunoscut prin urmare o lunga descendenta pana unde nu mai fusese niciodata. Ca si acordeonul in Franta a avut o perioada de recesiune si dezinteres. El a incetat sa mai hraneasca iluziile si majoritatea argentinienilor si mai ales tinerii au incetat sa-l mai danseze… De cativa ani incoace insa Tangoul argentinian si-a reinceput ascensiunea. In locurile unde se danseaza, cei intre 35-55 sunt in mod curios absenti si bunicii experimenteaza alaturi de nepoti…In schimb Carlitos continua sa bantuie inimile argentinienilor ( mormantul sau este in permanenta plin de flori si o tigara arde mereu intre degetele statuii sale de bronz..).

Passiontangotour.com.ar
2xtango.com
Sursa Le Guide Routard , Argentine.




17 Februarie am plecat la Laguna de Los Tres la baza Fitz Royului de dimineata buna pe la 6 30 mama lor de noctambuli, era departe si ne-am zis ca decat o incursiune in doua zile cu cort si echipament greu la mijloc mai bine una singura de dimineata buna si cu echipament usor. Zis si facut si am inceput ascensiunea de unu singur ca Lulutza in timp ce io m-am oprit sa ma insiretez la un bocanc a disparut in nopapte ca magaru’n ceatza lasamndu-ma singur prada fantasmelor si spaimelor din padurea Patagoniana..Noroc ca nu sunt slab de inger si nu m-am speriat ci mi-am vazut de urcusul greu si lung cu obstinatie, indarjire si ciuda ca daca nu ne iese am facut sportul de pe lume.I-am ajuns intr-un sfarsit la Laguna Capri dupa care am luat-o impreuna catre Los Tres sperand ca se va ridica soarele si Fitz Royul ni se va releva de aproape.

18 Febr am stat toata ziua acasa, am gatit tocanitza de vacutza su macaroane, dormit, internet, telefon si scris tata seara mai bine de 4 ceasuri dupa care am citit despre Patagonia.

19 Febr sculat tarziu, mic dejun frugal, citit, vazut pooze si am mers la Caniadon de los Rios de las Vueltas unde batea un vant ingrozitor si era un afis ca warning sa nu merem pe vant sa nu fim suflati de pe stanci. Ne-am dus totusi si ne-am apropiat circumspecti de canionul sapat de apa ghetarilor dupa cum am hotarat cu Serban care este geolog, ca dupa era glaciara. Avea un debit sanatos si apa excelenta pt rafting…
Sera mers la net si intristat si suparat din motive de firma. Am executat un papricas de pui de mare clasa. Nu stiu ce fac argentinienii asta cu carnea dar carne asa de buna ca aici nu am mai mancat niciunde in lumea asta si nu pot spune ca nu am prea vazut locuri gandindu-ma la cele 35 de tari din 5 continente pe unde am haladuit. Prin urmare si puiul ce l-am transformat intr-un excellent papricas cu mamaliguta ca pe la noi a fost la fel, incredibil de mare, fraged si gustos. Prin urmare am halit ca nehalitii si ne-am delectat cu bere Ghilgames neagra si buna.

20 Februarie,
Internet, urcat pe celalalt Mirador de Los Condores, ceva gustare frugala si am plecat la Bahia Tunel. Nu stiu de ce ii spune asa dar nici nu mi-am batut capul. Am vazut un paraias in pampa ce se varsa in Lago Viedma curat ca cristalul si cu niste alge sanatoase pe fund, unduite de curentul strabatut de niste pesti adevarati ca in filmele cu ursi Kodiac si somoni…
Am incercat sa mancam ceva la restaurantul de la debarcader. Fie vorba intre noi, un restaurant absolute dragut si frumusel cu artefacte vechi de mai mare dragul inclusive poze cu Chaplin halindu-si pantofii din Goana dupa Aur, ce parca se potriveau de minune locului. Am comandat gulash de Cordero of course care a venit cu intarziere si cu nervi desi i-am atras atentia belitului de ospatar ca la 15 30 vaporul pleaca. Si tocmai a plecat si ne-am otzarat la ei nu am vrut sa platim nota caci biletul al croaziera costase 25 $ pana la urma nu stiu ce au facut cred ca au vorbit la radio cu el Capitan si acesta a intors corabia sa ne ia si pe noi, mama lor de ospatari ce bine ca mi-am inchis restaurantul de acasa….Excelenta plimbare si croaziera pe lacul turcoise, la ghetarul ce se pravalea in lac in treaba lui de milenii si cu iceberguri presarate pe oglinda. Nava moderna, in cabina de pilotaj am vazut un sonar de fund si am fost curios sa observ fundul lacului brazdat de vai adanci si vertical care sareau de la minu 8 m la minus 450 m in apropierea ghetarului. Iceberguri uriase in contre jour erau spre munte si radiau o impresionanta lumina albastra, adanca si translucida. Am facut doua ture prin fata lui, filmat si fotografiat tot, baut o cafea intre timp din partea casei si acostat sa luam niste alpinisti ce au facut o tura pe ghetar. Am observant cu mare interes forma stancilor lustruite si slefuite de ghetari, agglutinate si rotunjite de parca gheata ar fi fost abraziva. Se vedea clar limita nu foarte veche a ghetarilor inainte de marea incalzire si fara explicatii. Ghetarul este urias are sute de km lungime si nu mai stiu cati latime si vine din covata Anzilor si din Chile si din Argentina. Granita trece exact prin spatele Cerro Torre si Fitz Royului cu gasca lor de varfuri cu nume de zburatori. Noi vedem din El Chalten doar o mica bucatica si cea mai spectaculoasa. Acest ghetar urias se revarsa si alte lacuri mai apropiate sau mai departate.

21 February
Azi ne-am sculat la 4 30 in the morning si am luat-o in sus spre Laguna Capri sa vedem ce-a mai ramas din eclipsa de luna anuntata simai ales sa vedem rasaritul pe Fitz Roy. Urcus lejer in noapte cu o povete lunga cu Scami , sub spuza de stelele din emisfera sudica si ajuns la Laguna Capri deveme de tat trecand prin campingul unde soilea o parte din plebea mondala a trekkingului. Nici eclipsa nu am vazut, nici rasarit spectaculos, pentru ca era cerul usor acoperit la rasarit asa ca pas de a vedea Fitz Royul lovit de sulitele rosiatice de lumina ale soarelui diminetii asa ca am luat-o agale spre Laguna de los Tres trecand pe la campigul Poincelot. Dupa care ne-am oprit sa mancam. Am mancat un pateu nasol si fara gust si io fara pofta de mancare dupa care brusc a aparut o acvila frumoasa frumoasa cu capul alb si ciocul galben care era per pedes. Am scos rapid camera video si am luat-o la fugarit. Am urmarit-o o vreme, imi arata doar posteriorul, si pana la urma a zburat in varful unui Lenga exact cu Fitz Royul in fundal. Am filmat-o la greu si brus a aparut si partenerul/partenera plus un pui, toti la fel de mari si frumosi, De unde am dedus ca era pui pt faptul ca piuia a foame sfasietor sau asa mi se parea mie, si parintii ramasesera imopasibili, cred ca asteptau ca odrasla sa nu mai ceara papa ci sa-si procure singur prin vanatoare.
Urcus la los Tres a fost lejer, dimineata era tot mai dimneata, pana am ajuns pe cresta si ni s-au relevant varfurile in toata splendoarea lor: St Exupery, Poincelot, Fitz Roy, Mermoz, Guillamet etc. Verticale ametitoare colti uriasi prismatici din granite si diorite, cu fete inalte de mai bimne de 1500m, fiecare avea o poveste a cuceririi, a unor pasionati si posedati si care au dorit sa-si lege numele de ultimele redute ale lumii, neatinse de piciorul omenesc, Lionel Terray, Poinceot, italienii…… Desi nu prea inal;ti, Fitz Royul are 3456 m inaccesibilitatea si frumusetea lor i-au facut celebriu si Mecca alpinsmului tehnic si a trekkerilor. Am stat pe langa lac pe valul de morene depuse deLaguna de los Tres, ghetarul , din care a mai ramas o buna parte si am admirat fuioarele de ceata,nor ice se ridicau cu o viteza ametitoare dinspe Chile si am inteles de ce indienii Techuelche i-au spus muntelui El Chalten, adica fumegatorul, crezand ca este Vulcan si ca e periculos sa se lcuiasca in aproierea lui. TOate astea sub un soare generos si intre rafale de vant ce te taiau de pe picioare.
Am inceput coborarea, era destul de devreme si veneau valuri valuri de turisti ce urcau de zor de tate varstele mai ale mai in varsta, unii echipati coresunzator altii in tenisi, adidasi, sau chiar in sandale si o gramada intrebandu-ne “ mai e mult?”
La refugiul Poincelot am luat-o spre lacurile Madre e Hija, doua lasuri glaciare splendinde si dupa cum le e numele Madre e evident mai mare decat Hija si e mai jos decat cea de a doua cu vreo doua zeci de metri, lcru ciudat nu am vazut nici o scurgere dintr-unul intraltul, peisajul maret, adevarata Patagonia, vai glaciare pana departe, lacurile acestea incredibil de albastre, ne-am udat , imbaiat picioarele in Hija, stat pe plaja de sisturi negre maruntite ca nist solzisori ce uneori erau luate de ape si pluteau din motive detensiune superficiala. Peisajul era maretz maretz impresionant si eram in adevarata Patagonia…..Au iesit pozele ca in calendarele alea faine de durut dintii de atata perfectiune si dulceatza…Am mers dupa aceea ore sa iesim din zona prin traseul de venea de la Cerro Torre,a inceput un vant ingrozitor ce imi umplea ochii systematic de praful potecii, era din ce in ce mai lung si obositor… Am ajuns in El Calten pe la 5 pm pe un vant infernal, nu am mai vazut asa ceva pana acuma si in rafale, te taia de pe picioare te impiedica sa inaintezi…Pe cand am ajuns acasa, nu era apa, nu era current si am realizat brtusc ca vreau acasa si ca cam ajunge…A venit intr-un final apa, am facut dus, au mai scazut frustrarile iar pe seara am preparat un asado de vaca si cordero cu salata de varza rosie si vinuri bune si ne-am veselit cu gazda noastra nevasta-sa copii lor pana tarziu in noapte.
Scami si cu Serban nu s-au dezmintit nici a doua zi dimi cand desi au promis, desi era ultima zi, s-au trezit din nou cu noaptea in cap sa vada fotogr rasaritul de la Informnaciones
Magnific\\

Inapoi pe la lago Madre e Hija superb..
Ajuns seara tarziu rupt dupa un drum maimare cu 30 % si un drum pe la Cerro Torre laguna…
Seara cordero si vaca de asado excellent facue de subsemnatul cu gazda vesela si conversatie amicala grea

22 febr

Ne intoarcem ;a el Calafate sa predam masina, avem avion dupa amiaza spre Buenos Aires si in curand o luam catre casa.
Ajungem cu mare intarziereie la BA dupa de ne-au tinut fara explicatii in aeroportul tixit de turisti din El Calafate si am ajuns in BA la unu noaptea. Pas sa mai iesim in oras. Ne-am intins in aeroport pe mocheta lor prafuita si chiar am atipit un pic.

23 Febr

Azi am fost direct la La Boca, cartierul unde s-a nascut tangoul. Impresia a fost covarsitoare inca de la intrare am vazut dansatori si dansatoare pe terase, tipesele erau zvelte cu rochii specifice ciroapi negri de plasa, pantofi cu toc iar ei in camasi negre, palarii pantaloni negri in dungi bretele. Era ca o intoarcere in timp, fatadele colorate in cel mai authentic kitsch, foarte aprins, aspect sordid, suveniruri de doi lei, artisti unii interesanti, toate subiectele se invarteau in jurul tangoului. Si ne aflam la origine, printre urmasii lucratorilor in port si a docherilor, categ sociala ce a disparut in anii 60 dupa inventarea si proliferarea transportului containerizat. Am vazut pe strazi o banda de murgas ( cu tobe candombes..), adica de tobosari ce bateau toba in draci, am vazut grupulete de doi trei, in general oameni in varsta cantand tango de mama focului cu bandeoneoane, viori, ghitari etc. Dansatori ce dansau in mijl strazii atragand clientii la spectacol, evident pe terasa lor unde preturile sunt absolute civilizate, am mancat si baut o grtamada de berici cu doar 100 pesos adica 30 USD patru personae, am maid at ciubic la dansatori si am petrecut in general cateva ore minunate incarcate de tango si veselie maxima. Au mai dansat un el si o ea cacharera imbracati in costume populare si impresia a fost covarsitoare. Nici ca se putea mai authentic decat asa…
Pe seara am vizitat o mare galerie de art ace avea peste 2500 de lucrari expuse din care am admirat cu mare placere o buna parte.

24 Febr
Azi am fost in San Telmo, dupa care all you can eat la un chinezesc iar pe seara am fost in cart Palermo, povestea cu Che Guevara. Am vazut kilometri de magazine de antichitati dinre cele mai valoroase, cantareti ambulanti , orchestra ambulante de tango cu pianul scos in strada, trupa de vioristi si bandeoneoane…Am cazut pe spate ascultand doi duetzi de ghitara clasica, mai departe ascultand un junior cu Llota lui Tarega intr-o interpretare de mare clasa stand cu poponetul pe o statie de amplificare, folosind ghitara ca pe a doua lui natura…am asculta si vazut un batranel nascut pe vremea lui Gardel imbracat de epoca cu papillon, ghetre si palarie de fetru interpretand tangouri célèbre, acompaniat de un mosulica la guitarra si unul la bandoneon evident … Che Papusa Oy..? un tango celebru ce contine un cuvant romanesc.,.. Tu Papusa ce faci? Tot Buenos Airesul razbate traieste , respira, acelasi lucru Tangoul, cantec de dor si jale, cantec viril, cantec obscen, cantec sexual si tanguitor, cante sarac si bogat mai precis Cantec fara de Moarte….


25 Febr Cart Palermo, sunt déjà satul, vreau acasa….
26 Febr check out, avion, Milano, Budapest acasa…