Kamtchatka -
Natura în stare pură
Kamtchatka
peninsula, un tarâm de la capătul lumii situat intre 51-63 N pâna
la 163 grade Est, tarâm plin de mistere , se intinde de la Sud la
Nord pe mai bine de 1200 km.
M-am
tot întrebat cum de am ajuns sa îmi aloc timp, energie și bani să
purced alături de scumpa mea soție către tarâmuri așa de
indepărtate ...?
Mi-aduc
aminte de vremurile pe când descifram geografia la școala primară
când în pauze priveam cu interes și mirare harta fizica a
globului terestru aninată de un cui în sala de clasa a copilariei
mele privind-o cu o curiozitate ce nu m-a părăsit niciodată. O
priveam cu interes, doream să găsesc răspunsuri la întrebări
nepuse, la doruri și fioruri de depărtări la care vremea și epoca
mă făceau doar să visez... Harta era o reprezentare a tot ce
puteam visa și mai ales trăi din lecturile mele de puber.... Acea
harta fizica , acel planiglob, îl puteam strabate la vremea
respectivă cu puterea minții dar și mai abitir uneori prin
cărțile ce le aveam la indemână și pe care copiii generației
mele le citeau prin anii 60-70...Copiii Capitanului Grant, Doi ani
vacanța, 5 săptămâni în balon - de Jules Verne, Toate panzele
sus de Radu Tudoran și multe altele care contineau printre altele și
denumiri geografice ce uneori le găseam pe harta cu pricina. Și cu
mintea mea de atunci mi se părea ca planiglobul este o confirmare a
minunatelor aventuri din cărți care dintr-o dată păreau reale,
tangibile, apropiate. Ficțiunea se amesteca cu realitatea, era una,
era acolo mai să pun mâna pe ea....Deși mi-au mai rămas
destinații destule de acoperit, am ajuns totuși sa vedem struții
Nandu în America de Sud și parcul Lopataia din țara de Foc descris
în cartea lui Radu Tudoran, să vedem condorii în Anzii Argentinei,
...să navigăm pe Nil ca în poveștile lui Agata Christie, să ne
târâm prin peșteri, să urcăm pe creștete de munți , să batem
la pas muzeele lumii și până la urmă iată să vedem ursii
mâncători de somon de la lacul Kuril și vulcanii din
Kamtchatka...din cauza lui Scami Bizo din Cluj, vânător de imagini
neobosit și posedat de diavolul cu megapixeli , entuziast și
organizator dibaci care face ca lucrurile să se întample și să
devină realitate. El este cel care ne pune în fața deciziei
finale : vii sau nu vii? Întrebare la care există doar doua
răspunsuri și nicio cale de mijloc.
Una
peste alta, jocul minții , lecturile, imaginația, curiozitatea și
setea de aventură au participat conform teoriei atracției la
aducerea noastră în situații favorabile indeplinirii visului mai
vechi , uneori exprimat , alteori ascuns în fundul sufletului,
acela de a călători unde a înțărcat dracu bălaia și să
descoperim dacă realitatea se potrivește cu visul și imaginația
sau de cele mai multe ori le excede ?
În
mod evident, pe lângă efortul fizic la care am fost supuși într-o
astfel de intreprindere, pe lângă celelalte sacrificii, pauza lungă
de la biroul de unde ne tragem osânza, efortul material, amânarea
unor date importante pentru sursa veniturilor noastre, am avut parte
desemenea și de un efort al minții de a înțelege lumea în care
trăim cu toții , asupra înțelegerii locului în care ne aflăm în
raport tot ce ne înconjoară. Mi-am propus dintotdeauna ca conduită
de viața -ințelegerea profundă a universului, în contrapartidă
cu infinitele judecăți de valoare afișate mereu de către
conaționalii noștri oriunde începând cu manelele, continuând cu
massmedia, politică , internet în care exprimarea : Romania
țara de căcat, este cea mai
frecventă sintagmă cu care cei ce-și murdăresc gura și
respirația se erijează în judecători absoluți. Acestia încercând
sa acrediteze ideea ca ei nu au nicio vină ci aceasta este a proniei
cerești ca au avut ghinionul să se nască români în arcul
carpatic, o expediție la capătul lumii va adăuga noi elemente în
această construcție și război personal. (De fapt ei sufletește
aparțin unei alte entități deținatoare a adevărului absolut și
care ii inderptățeste sa afirme acest lucru. Unele posturi de
televiziune cum ar fi A3 și Romania TV și-au făcut o profesiune de
credință în a prezenta astfel lucrurile, exact pe gustul
mâncătorilor de kkt mai sus descriși) .
Așa
că a crede fără să cercetezi nu mi se prea potrivește , nu se
potrivește educației mele tehnice, prin care cred în relația
cauză efect, pentru a ma convinge și afla cum arată Extremul
Orient rus în condițiile ofertei ne nerefuzat a lui Scami nu aveam
altă cale decât să purcedem la drum.
Cu
imaginea în minte a micii peninsule de la marginea planiglobului
copilariei mele, imagine deformata prin proiecția Mercator prin care
a fost realizată harta cu prezentarea centrului de greutate exact în
mijlocul imperiului de la Răsărit care ne determina viața din plin
la vremea respectivă, am plecat către Kamtchatka cu mare
curiozitate în suflet, pe langă doza de teamă pentru siguranța
mea și a găștii vesele de care am avut noroc. Pe harta aceea a
copilariei mele numele penisulei mică cât un apendice
nesemnificativ de la marginea ei , era scris : Kamceatka....
După
stabilirea itinerariului de către Scami și Iuri încă de la
sfârșitul anului 2015 a urmat o perioada în care aceasta expediție
a rămas o ipoteză și un subiect la care nu ne gadim acum...pâna
aproape în preziua plecării.
Am lăsat
ca de obicei totul pe ultimul moment, contând pe experiența mea de
munte și mai ales pe nevastă-mea Lala, care are mai bine grijă de
detalii decât mine.
Am
plecat cu bagajele făcute după lista de bagaje primită de la
Scami, cu un câte rucsac de 55 l și câte un trolley pentru
bulendrele de hotel și de schimb, urmând să utilizăm când
rucsacul când trolley în funcție de locul de mas, hotel, cabană,
cort. Direcția Budapesta . Acolo urma să ne întâlnim cu gasca de
la Cluj compusă din incă 11 persoane, Scami, Luluța, Horațiu,
Dan, Marius, Mircea, Attila, Anett, Iuri, Cornel, Andrei, toți unul
și unul, profesii diferite alături de care eu și Lala urma să
participăm la marea aventură din Extremul Orient rus.
În
aeroportul Sheremetyevo din Moscova. Acesta poarta numele unui
general rus din vremea lui Petru zis și cel Mare, care a contribuit
la reforma armatei ruse ...
Am ajuns seara târziu în Moscova după un zbor fără personalitate,
luarăm un shuttle bus către hotelul de tranzit pana
dimineața...N-ar fi nimic de semnalat dacă nu aș fi luat un
contact dur cu berea rusească..N-am repezit să ne rehidratam cu
câte o berică, ambalată în sticle absolut diferite de ce știm
noi despre o sticlă de bere, cu forme neobișnite, care de altfel nu
arătau rău, doar că am presupus că conțin bere. Urmarea este că
mi-am restabilit echilibrul de lichide cu două berici ce mi-au
provocat o cumplită durere de cap ce m-a ținut până a doua zi....
4
septembrie-
Ne-am
sculat cu noaptea în cap, să prindem shutle-ul spre aeroport și
avionul ce urma să ne ducă în inima Siberiei la Novosibirsk. Cu
durerea de cap la mine, am făcut față cu greu procedurilor de
check-in... Un bade ce vorbea numai pe limba lui ne-a plimbat de la o
coadă la alta, pana la urmă la check-in bagaje m-a trimis o cucoana
la sectorul de predare de bagaje lenght excess...ca sacul în care
îmi era băgat rucsacul era mai lung cu 15 cm decât lungimea
admisa. Nu că ar fi fost important dar sacul meu alături de cel a
lui Horatiu și Andrei avea să ajungă cu întârziere la destinație
lucru ce m-a făcut să petrec o zi de drumeție la vulcanul Mutnoski
cu ghete de împrumut.
Zbor
întins peste mama Rusia, peste Urali, peste taigaua siberiana, peste
fluvii necunoscute aparând sclipind în soarele tomnatic, peste
poeni nesfârșite și nelocuite pana peisajul incepuse sa dea semne
de locuire...cu aterizare în sfârsit la Novosibirsk după cca 6 ore
de zbor. Orașul muncitoresc , apărut în taiga la inițiativa lui
Stalin, loc de deportare pentru mulți incomozi și din păcate
pentru populații întregi strămutate de voința dictatorlui și a
vremurilor tulburi , de prin Basarabia, Ucraina în principal, dar și
de ai lor, este la cca 40 km depărtare de aeroport. Are cca 1.5
milioane de locuitori și aspectul general al orașelor rusești ce
urma să le vedem și mai încolo, adică oraș minimalist, aspect de
totul făcut la economie și mai ales de lăsat amănuntele pentru
mai târziu la o dată ce o vom stabili ulterior . De această
situație și noi românii abia am scăpat, abia am reușit sa dăm
orașelor noastre, mai cu de-a sila mai cu spăgi grele , o
înfățișare cât decât civilizată, cu străzi asfaltate, flori,
trotuare, marcaje borduri. Știu că vor fi unii detractori ce abia
așteaptă să mă contrazică...Le recomand înainte de a o face să
se convingă, văzând un oraș rusesc sau ucrainean cu proprii lor
ochi și să-și readucă aminte cum arăta țărișoara noastră
dragă în anul 1990....Cam asta am făcut noi, am plonjat în timp
și ne-am revăzut orașele noastre de amu-s 26 de ani. Am fledurit-o
prin urbe aduși de un bade cu un microbus răpănos în care am
încăpt cu toții la un preț civilizat. Ne-am încheiat periplul
siberian la un restaurant bizar decorat cu papuși de teatru de
păpuși și cu tot ce ținea de aceasta unde am mâncat italienește
că nu ne-am riscat să comandam alte cele. Am luat-o înapoi către
aeroport prin același peisaj de oraș muncitoresc, proletar, de la
capătul lumii în care bunăstarea și curățenia sunt doar o
prezumpție la care nu vor ajunge niciodată câtă vreme ca de
altfel de la 1917 încoace se lasă doar în voia tătucului ce are
grijă de ei și de care sunt atașati cu foarte mare entuziasm. Ce
am remarcat cu mare curiozitate, spre ușoara iritare a scumpei mele
soții, de fapt mă așteptam la asta , este frumusețea deosebită a
rusoaicelor traitoare și prin Siberia. De unde mai mai că ințeleg
de ce s-ar lăsa un bărbat deportat tocmai acolo. Eu find luat, am
alungat repede gândul rebel ce mi-a apărut prin minte nu din vina
mea, ci a programului genetic al speciei din care fac parte...
 |
| ursul ghinionist |
Magazinele
de trofee de vânatoare în aeorport ne-au arătat unde ne aflam,
neobișnuit pentru noi să vedem trofee de urs, lup, vulpi, volverine
și alte lighioane, blănuri scumpe și urși transformați în
covoare cu capetele rânjind fioros expuse la vânzare cu prețul pe
etichetă ( Ex: o blană de lup echivalentul a 1000 de euro) ...
Mi-am adus aminte de o carte cu vânatori scrisă de un ceh Jan Kozac
-Vânator în taiga -unde descria frumusețea pâdurii nesfârșite
și a vieții de vânator, carte foaret bine scrisă și pe care am
citit-o cu mare entuziasm de câteva ori. Descoperisem atunci cum e
să trăiești din comerul cu blănuri. Iată și acest comerț în
aeroportul din Novosibirsk.
 |
| blanuri de lup |
 |
| Teatrul din Novosibirsk |
Lenin in buricul targului de pe fluviul Obi
Statuia lui Lenin
Luaram din nou avionul către Khabarovsk pe Amur, locul unde mai
hălăduiesc incă vreo 450 de tigri într-o rezervație și numărul
lor e în creștere, (cred ca am scris bine) unde urma să facem o
escală. În fine, ne apropiam de destinație, atmosferă cețoasă,
n-am văzut mare lucru pe geam, nici vorbă de vulcanii din poze, am
aterizat cu hurducaturi pe o pistă ciudată intre păduri, cu
cotloane de acces ce veneau din hangare ciudate, niște avioane
militare pe ici pe colo, un bombardier, vira la stânga și iată
clădirea aeroportului cel modest. Am ajuns. Bagajul principal însă
nu mi-a ajuns. Nervi, oboseala după trei zile de călătorie, ne-am
întâlnit cu ghida noastră Irina, demersuri de recuperare....
Ne-am
îmbarcat într-un minibus și în drum spre hotelul nostru de bază
din Paratunka am trecut la primul obiectiv : Piața de pește din
Yelyzovo. Miros de peste, miros specific de somon fumee, miros de
icre, miros ciudat, nemaiîntâlnit pe bătrânul continet, pește la
pătrat, toate imbinate cu oboseala delocalizării la 9 fuse orare
distanță de locul nostru de baștină, cu sfârșeala zborurilor ,
înțepenirea picioarelor , ne pătrundea prin toți porii... Piața
curățică, semn că cineva veghează la sănătatea localnicilor,
toate tăntițele din spatele tejghelelor la uniforma scrobită,
elegante, ambalaje ca lumea după toate regulile, așa ca ne-am
apucat vîrtos de treaba. Mamă doamne ce departe-i Cluju ...Deși
aveam cină în program ne-am dat dezlegați la pește și icre roșii
cu bob cât porumbrelele, pe pâine neagră cu unt de la vacile
locale, ca să nu mai zic de vodka din sticle cu cerb albastru/ cu
cerb auriu/ și negru și verde...Seara țânțarii pe noi, ai
dracului lighioane, erau mici și aproape nevăzuți, nu știu ce
specie dar ințepau îngrozitor. Am petrecut seara dându-ne
palme....Aproape ca nu i-am mai băgat în seama după o vreme...(din
fericire a fost singura data când ne-am confruntat cu ei) ...În
sfârșit trai pe vătrai după supliciul deplasării la capătul
lumii .. Era deja 5 septembrie seara, cu 9 ceasuri înainte de
tărișoara noastră dragă.
Kamtchatka
:
Este
o penisulă aparținând Federației Ruse, are cca 1250 km lungime,
cu o suprafață de 270.000 kmp intre Oceanul Pacific și Marea
Okhotsk la vest. În imetdiata vecinătate de-alungul coastei
pacifice adâncimea oceanului atinge 10.500 m în tranșeea
Kuril-Kamtchatka. Această peninsula împreuna cu insulele Commander
și Karaginsky constituie regiunea Kamtchatka. Cea mai mare parte din
populația penisulei de 329.000 locuitori sunt etnici ruși, dar mai
sunt încă 13.000 Koryaks, populație locală indigenă. Mai mult de
jumătate din populație trăiește în Petropavlovsk și Yelizovo.
Kamtchatka primește pana la 2700 mm precipitații pe an.
 |
| piata de peste Yelizovo |
Speram
în sufletul meu ca din această cantitate de precipitații să fie
amânata de zeul turiștilor pe mai încolo după plecarea noastră.
 |
| uuuf...nu ne-au venit bagajele |
 |
| caviarul nelimitat |
 |
| primul contact cu caviarul yammi |
6
septembrie
Morning
has broken...zicea Cat Stevens cu ani în urma....ne-am trezit cu
ceva junghiuri de la ințepeneala zborurilor, bine refăcuți , la
hotelul Flamingo din Paratunka 40 km de Petropavlovsk. Repede la mic
dejun cu toată banda veselă și dornică de marea aventura ce va
începe curând... La masa de la restaurant Scami a emis prima lema:
În
Rusia turistul este frate cu ospătarul,
câtă vreme bucătareasa ne-a explicat prin limbajul universal al
gesturilor că ar fi bine să ne strângem singuri masa și să ne
ducem blidele la ghișeu pentru că este de datoria noastră. Având
în vedere statura mneaiei ( cât ușa) am considerat că nu o să
pățim mare lucru dacă ne conformăm, altfel s-ar putea să nu ne
fie bine. Papa bun, icrele de aseară, somonașul și halibutul fumee
ce-a mai rămas, ouă ochiuri, ceai, biscuiți, dulceață din plic,
încheiat cu celebra cașă din cereale fierte , poridge, terci,
totoligă, mămăligă, arpacaș, care pune capac la orice masă
rusească...
Ne-am
aburcat grămadă cu bagaje de o zi într-un Kamaz cu tracțiune pe 6
roți, cu șoferul Sașa la volan, în papuci de casă de parcă urma
să mergem la plajă , ditai camionul arătând eroic și glorios ca
un aconto a ce va urma sa vie petru noi. Direcția Vulcanul
Mutnovski, distanța 4 ceasuri cu camionul, 3 de urcat dus întors și
incă patru înapoi la hotel. Expeditia ca un aperitiv , entree,
mizilic măsline brânzică , înainte de felul principal, ceea de la
lacul Kuril .
 |
| kamazul... |
Ca
să nu avem povești intre timp a început și ploaia katchatkeza,
marunta și obsesivă, ce să mai vedem peisaje prin geamurile
aburite ale Kamazului? Io am căpătat o pereche de pâslari de
santinela siberiana , polari , antartici, boreali cum vreți voi, de
înlocuit bocancii mei rămași cu tot cu rucsacul la biroul de
bagaje prea lungi din Moscova, mama lor de proceduri și indoleți.
Ce dacă erau cu două numere mai mari?
Drumul
din ce în ce mai hurducat, prin păduri nesfarsite initial, după
care scazuseră în înălțime ajungând să se transforme în
tundră, ne ducea în sus prin ploaie din ce în ce mai deasă și
sâcâitoare către o lume vulcanică neobișnuită privirii noastre
de cetățeni europeni ...
Peisajul
era apocaliptic, apocalipsa geologică, geologia pura era acolo,
istoria planetei sub ochii noștri, pășeam cu Kamazul peste roci
proaspete, peste câmpuri de cenuși vulcanice, presărate cu bombe
și lapili, ninsori de lavă lațită din starea lichidă la
contactul cu solul, piroclastite peste tot, infern geologic în care
singurele ființe vii eram noi în ploaia care nu se mai termina.
Nici urmă de vegetație. Nici vizibilitate prea mare.
 |
| peisaj de pe Marte |
 |
| cenusi vulcanice cat vezi cu ochii |
La un moment
dat ne-am oprit și am luat-o pe jos. Parcă se mai ridicase puțin
pâcla. Vulcanul ni se prezenta la întîlnire cu o parte a
craterului pulverizată de ultima eruptie ce a avut loc nu cu foarte
mult timp în urmă ( sec 19) cu un ghețar consistent ce se intindea
pe ce a mai rămas din crater, cu nori de gaze fierbinți ce ieseau
din strafunduri, alimentati din magma ce clocotea la maximum 2 km sub
picioarele noastre. Gheața aluneca încet, avea intruziuni de cenuși
intre stratele anuale, era acoperită de depuneri de cenuși și
aluviuni, am trecut peste o bortă uriașă în gheță în fundul
căreia curgea un râu infernal, poteca ne ducea spre fundul
craterului une fumarolele otrăveau aerul cu miasme de pucioasă
izvorâtă direct de la Scaraoțchi din fundul iadului. Nici nu se
putea un peisaj mai infricoșător sub ploaia aia, cu fum, troznete
de ghețari alunecători : aici o fumarolă cu marginile tivite cu
sulf nativ, colea un vulcan noroios din apa de infiltrație combinată
cu cenuși si căldura scoarței cu pucioasa gaz care bolborosea și
scuipa noroi acid , fierbinte și mortal... Hotărât lucru, era mult
mai bine în curtea casei mele de pe Toamnei Baia Mare , sub
mesteceni și pe gazonul meu cu grija tuns săptămânal. Dar nu aș
fi putut constata asta, fără experiența aceasta magnifică la
margine de lume... Craterul vulcanului mai avea un subcater,
crăteraș, cratișor, cratișorel mai miculeț, concrescut lănga
cel principal, ce avea în fundul lui un lac pe jumătate inghețat
și a cărui gheață se mai topea din când în când din motive
geologice. La craterașul secundar se ajungea prim metoda urcatului
pompieristic pe o coardă fiza cu noduri pe o cărare noroioasa și
alunecatoare....Mare greseală, după ce că eram ud, m-am și
murdărit copios cu noroi ( bine fie și vulcanic) apucând sa văd
alte fumarole și gheață în craterul cu pricina la fel de
apocaliptice ca și cele din cel principal....Gata cu aventura, mai
bine către camion unde ar putea fi mai uscat...După care am luat-o
agale în jos, cu bocancii mei polari cu doua numere în plus,
constatând brusc că voi avea o problemă cu degetele de la
picioare. Acestea mi se propteau în bombeuri fără nicio protecție
provocându-mi dureri în creștere...Până când? Voi vedea
repede....Am mai intălnit în cale un grup la fel de amărât,
resemnat și plouat ca noi...Ne-au privit trist și ne-au surâs
amar în colțul gurii. Pesemne se întrebau ca și noi ce dracu`
căutăm aici?
 |
| pe un ghetar |
 |
| mai e un pic, cu bocancii de imprumut |
 |
| ploua |
 |
| fumarola cu pucioasa |
 |
| gaze si ceata |
 |
| ghetarul cu cenusi |
Și
cum sunt de la mama natură cu mâncărimi în cur, nu m-am putut
abține să nu mă lămuresc cu cunoștiințele mele de geologie de
bază peste ce calc cu bocancii de împrumut, ce fel de roci au
expulzat vulcanii din măruntaiele pământului?
Geologia
din zona mea de baștină Baia Mare se referă la roci eruptive de
acum max10 mil ani, vulcanismul nostru este suficient de vechi față
de cel cu care mă confruntam. De data asta aveam să ne confruntăm
cu o situație nouă, să vedem roci proaspete dar într-un fel
aceleași cu cele de acasă, doar cu o vârsta un picuț mai mică.
Vedeam cu uimire roci peste care urmau sa treacă milioanele de ani,
pentru care erele geologice erau înainte și nu înapoi. Asistam la
facerea permanentă a lumii. Cu mare mirare vedeam varietatea
nemăsurată a rocilor, crezusem inițial ca un vulcan emană doar o
specie de roci, când colo erau acolo de toate felurile la fel de
diverse ca orice alt lucru din natură. Puzderie de minerale, sulf
nativ ici și colo prin suvițe, hematite, tufuri vulcanice de culori
diverse, roci feruginoase ce colorau versanți , zguri, cenuși
violete și mov, infiltrații negre pe pantele aproape verticale din
cenuși albe, cenuși consolidate și erodate de ape cuprinzănd
lapili și bombe de tufuri negre ca o sare și piper, roci de mare
adâncime( intruzive) cu structuri cristaline scuipate din adâncuri,
rotunjite de marginile craterului și rostogolite la mare distanță,
cuarțite picate din cer, strate de caolin lipicios din cenuși
alterate prin cine știe ce combinații chimice infinite, conduse de
măria sa universul și afișate nouă să ne minunăm infinit de
lumea în care trăim...
Care
spuneai bre că ai probleme cu colegii la birou?
După
o coborâre chinuitoare cu bocancii de căpătat, am ajuns la
mașină. Parca se mai luminase un pic. Am luat-o din nou la marș cu
Kamazul vieții. Sașa șoferul din papuci ne dusese să vedem
canionul cel mai tare din parcare, săpat cu mare ușurință în
stratul de depuneri vulcanice, ditai canionul, adânc cât China,
unde se prăvălea râul ce cobora din ghețari, pe sub ghețari,
într-o cascadă magnifică de ape galbene...Și ca o incheiere
apoteotică a turei, răsărise un curcubeu dintr-o rază scăpată
printr-un nor fix din mijlocul cascadei.
 |
| curcubeul |
Drumul
înapoi prin alt câmp de cenuși extraplat presărat cu bombe ne-a
mai atras un pic atenția, aproape la fel de mult cât niște tabere
de corturi, unde nu era niciun pic de mișcare, amplasate în
umezeala aia nesfârșită.
Uuuf,
am ajuns la hotel la apă caldă , un pic de piscină cu ape termale
, uscat bulendre ude și naniiiii cu toată oboseala, șocul
schimbarii de țară, oraș și veac în fizic. Apoi mâine om mai
vedea.
Azi
s-au făcut 10 ani de când Lala a apărut în viața mea...
7
Septembrie
Ne-am
trezit la fel de veseli ca și ieri, punctuali , oameni de cuvânt și
tare de treaba și ață glonț la micul dejun unde am mâncat , ați
ghicit : Papa bun, ouă omletă ciudată, ceai, biscuiți, dulceață
din plic, încheiat cu celebra cașă din cereale fierte , poridge,
terci, totoligă, mămăligă, arpacaș, care pune capac la orice
masă rusească...sub privirile severe a lui madam cât ușa de la
bucătărie, vigilentă sa nu care cumva să nu ne ducem vasele la
ghișeu.
Sașa
în papuci a venit la ora stabilită , mai târzior să nu ne stresăm
prea tare, urma o tură ușoară de aclimatizare cu taigaua, Kamazul,
urșii și natura sălbatică.
Am
trecut din nou pe la Yelizovo, piața de pește, și împrejurimi să
ne căutăm hărți ale penisulei dacă se poate în shakespeareză (
enlg) să înțelegem și noi câte ceva. Am văzut orașul pe ziuă,
aspect de oraș militar, ca de obicei, nimic terminat, parcări pe
iarbă, drumurile dintre blocurile din beton desfundate, fațade
vechi din altă lume, maghernițe gospodărești din tablă ale
locuitorilor de la bloc, parcă mă vedeam în vremea stagiaturii din
Borșa de acum mulți ani, nu vă spui câți...În schimb, nen-tu
Putin ne privea vigilent din pozele sale de pe magneții de frigider,
de pe tricourile expuse în piață arătându-ne cine e tătucul
care are grijă de toți. Drept urmare mi-am luat și eu magneți cu
mnealui, dă bine la colecție...
 |
| magnetii |
După
care am luat-o la drum spre Apachi unde urma să ne cazăm inaite de
marea călătorie spre lacul Kuril, cu o mică deviație prin
pădurea virgină călcată de mașini off road, că altele nu au
acces, într-o mică tura de plimbare și acomodare pe poteci
desfundate și care se împleteau la nesfârșit după inspirația
oricărui șofer care putea alege o altă variantă a drumului
ocolind vreun pasaj dificil , direct prin taiga. Așa că rezultaseră
o impletitură de drumuri de pamânt, presărate cu baltoace ce
ajungeau până la șasiu și pe care Kamazul nostru cu Sasa în
papuci la cârma, se deplasa ca la el acasă cu ignituri și ceva
scârțâieli de structură a căror sorginte nu am putut a mi-o
explica cu partea mecanica a mintii mele polimorfe. Pădurea cea
ciudată și din filmele cu urși era compusă în principal dintr-o
specie de mesteacan zis și de piatră ( sursa: colegul de echipa și
prietenul Iuri, traducere din limba rusă a spuselor ghidușei Irina)
, mesteacăn ce păstra coaja albă a fraților lui europeni dar care
era contorsionat în fel și chip , crescuți într-o mare de ierburi
necunoscute, unele urzicătoare rău de tot și în care se ascundeau
urșiiiiiiiiiii.......cred. Drept pentru care ghizii ne-au făcut
instructajul antiurs, stăm aproape, ne mișcăm încet, nu plecam în
pădure de capul nostru , mergem la budă grupat și avem capul pe
rulmenți că nu se știe de unde vine fiara...Ghizii aveau
pocnitori, sprayuri și rachete de semnalizare just in case. Am luat
masa de prânz , supică de curcan, într-o poienită faină în
taiga, pe malul unui lac după o sedință foto marmote, marmoțele
prietenoase și multe din valea dintre doi munți frumoși și
neatinsi de când mama lor universul și natura i-a făcut și pe
care mâna omului cu siguranță nu a pus niciodată priciorul câtă
vreme nu vedeam niciun motiv practic să te cocoți acolo...
La
final o luaram agale cu Kamazul spre Apachi unde urma să tragem de
mas pe seară. În drum ne-am oprit la cumpărături pe marginea
drumului la niște alimentări una cu de toate alta cu plăcinte care
mai de care ( cu varză doua feluri, cu dulcețuri, cu brânzici etc)
. Maghernițele comerciale erau ca de obicei , minimaliste, cu rușii
grăbiți coborâți din autobuzele cu șoferi nerăbdători, la
cumpărat cu precădere vodka , ceva vânzători ambulanți pe
margine de drum, caței vagabonzi, aproape un peisaj conoscut. Se
pare că la condiții similare rezultate similare. Cu această ocazie
am hotărât ca cel mai bine te înțelegi cu rușii vorbind normal ,
ei rusește și noi românește. Am exersat cu Scami și funcționează
perfect. Vânzătoarele vorbeau nonșalant cu noi ca și cum am fi
de-ai lor, se mai și amuzau...Deci am făcut la fel și se pare ca
după intonația românească, combinată cu degetul arător ne-am
exprimat suficient de clar incât am ales sortimentul exact de hârtie
igienica cel mai ieftin, vodka cea mai bună și bericile necesare
unei seri la o cabană din necunoscut...
Pe
seară la Apachi, ne-am cazat cu toții în 6 camere cu baia pe hol,
cu bucătăria /sală de mese în mijloc și unde aveam acces peste
tot desculți cu bocancii la ușă sa nu impraștiem noroiul taigalei
sub forma de ciocolate din crestăturie tălpilor bocancilor. Am
mâncat câte ceva, nu mai țiu minte ce. Cabana era amplasată în
imediata vecinătate a unui izvor termal ce tâșnea din adâncuri
destul de cosistent și cu o temperatură de vreo 65 de grade incât
ideea de a ne inmuia bătăturile la sorginte se pare că nu ar fi
fost cea mai bună...cât și să ne îmbăiem în piscina de mai jos
care avea 47 de grade, cât pe ce să mă epilez rapid pe picioare ca
purcelul pe șoric. Noroc că am fost vigilent și nu m-am aruncat în
apă că mi s-ar fi încheiat excursia înainte de a începe. Ghida
Irina în papuci și ea ne-a indicat o altă piscina cu una mai
încolo unde apa avea 37 de grade și unde ne-am bulucit cu toții cu
gura mare și veselie așijderea. Pe lângă cele 37 de grade în
piscinele de scânduri, apa avea în plus și alge termofile, bine
fie, mătasea broaștei, de unde am tras concluzia că nu este
otrăvitoare deși doctorii cârcotași au cam mârâit. Am adormit
fericit, numai la gândul că nu mai am mobil și internet. ...Cât
de puțin ne trebuie uneori să ne simțim bine...
 |
| izvorul termal superfierbinte |
8
Septembrie
Deplasarea
la lacul Kuril
Dimineața
la micul dejun , sălămior, brânzici, microclătite și : ceai,
biscuiți, dulceață din plic, încheiat cu celebra cașă din
cereale fierte , poridge, terci, totoligă, mămăligă, arpacaș,
care pune capac la orice masă rusească...
La
ora de plecare stabilită de cu seară , pe o ploiță mititică pe
care încercam să nu o iau în serios, cu Sașa ghida, Irina, Tanya
de la Moscova bucătărista, Alexei ghidușul, toți în papuci de
casă începuserăm a încărca bagajele, cambuza, corturi, lăzi,
containere, rucsaci în Kamazul glorios. Noi în bocanci...
Ne-am
instalat deja și gata, la drum spre lacul cu pricina, prima parte
serioasă a expediției noastre și unde urma să ajungem după cca
12 ceasuri de taiga, tundra, stepă, plajă și înapoi parcurse
urcând pe lângă râul Ozernoy la deal . Am purces, prin păduri pe
drum de asfalt prima dată, după care macadam, după care plajă,
fără drum, chestia aia de pământ cu tranșee care nu prea semăna
a drum, uuuf, ore nesfărsite, mai prin ploaie, mai prin
neploaie...Am văzut nește radare ce se invârteau misterios,
apărând marginea imperiului, am văzut câmpii cu ierburi până în
gât și fără vaci, probabil urșii nu cunosc meniul ăsta încă,
câmpii nesfârșite fără nicio urmă de activitate omenească.
Ajunsesem în sfârșit la Marea Okhotsk, la fel de mare ca toate
mările adică nesfârșită dar de data asta numai grie și
liniștită cu plaja din nisip negru-gri-sare și piper din nou. Nici
vorba de nisip fin după asemănarea celui din scoici de la Marea
Neagră sau colorat ca la Adriatica la Montenegro și Croația în
toate culorile curcubeului sau calcaros/ șistos din Patagonia sau
cum vreți voi de la alte mări. Acesta era aproape negru, ca și cel
de la Pacific de pe coasta cealaltă. Am ajuns pe plaja nu prea lată,
o limba de nisip lungă de vreo 60 km ce despărțea marea de un rău
pe o așa lungime impresionantă, inițial am crezut că râul este o
lagună recifală , până n-am gustat apa nu m-am lămurit, era
dulce, deci râu. Se pare că limba aceea de nisip a fost depusă în
ere geologice de măria sa marea Okhotsk prin cicluri mareice de unde
azi un grăunte mâine altul și tot așa...Nu era mai lată în cel
mai bun caz de 100 m, uneori 15-20.
 |
| pompa fara masurare |
 |
| amintiri de asta vara |
 |
| plaja neagra a Marii Okhotsk |
 |
| la ferry |
Pe plajă din km în km erau
maghernițe ( am vrut să zic cabane, mai pretențios) de pescari,
rulote, chestii de mușama menite să- i protejeze de veșnicele
intemperii, instrumente specifice, năvoade intinse în larg, unii și
în larg și pe râu să abată peștii cât mai productiv, macarale
să ridice captura și mașini cu bene de transportat miile de tone
de somoni de măcelărit pe altarul banului și al nostru al
consumatorilor care nu punem întrebări la tejghea dacă peștele a
fost capturat legal și într-un program de conservare a speciei.... Vazuram trolii vechi de odinioara acționate cu motoare cu aburi,
cazane ruginite în construcție nituita risipite în iarba mare, de
unde am tras concluzia ca zac acolo de la începutul sec 20...pe când
se pare că noul stat sovietic a presat populațiile indigene și
noua industrie a somonului ușor de prins să crească capturile pâna
la nivelul de azi adică cca 100.000 tone anual. Autoritatea lor de
reglementare a pescuitului susține că este permis a se pescui odată
la doua zile, lasând somonul o zi sa urce liniștit pe râuri în
sus spre a se inmulți. Țărmul mai era presărat cu epave de barje,
incremenite în nisip de-o parte și de alta a limbii de nisip, și
pe mare și pe râu...Am trecut de gura râului de vărsare în mare
cu un ferry, pe o limbă similară pe care ne-am mai dus 30-40 km.
Aștepând ferry-ul am explorat un pic plaja, văzând urme de urs ce
duceau la cea mai rămas dintr-o balenă eșuată, plin de oase de
mari dimensiuni, fanoane îngropate pe jumătate în nisip, groapă
sapată de urși în incercarea de a hali tot ce mai conține
proteină din resturile acelea...Nimic nu se pierde în natură.
Scami și Attila au încercat să se apropie de niște pescari ce
goleau un năvod super plin scos din râu și s-au ales cu
amenințări și scandal. Se pare ca fotografiatul i-a deranjat
serios pe ăia care deducem, ca aveau ceva motive să nu fie
deconspirați sau arătați pe undeva...
Am
luat-o pe malul opus și nu peste mult am ajuns la o noua
trecere...Am așteptat noul ferry 4 ore. Nu am înțeles și nici nu
am încercat sa înțeleg de ce a trebuit să stăm 4 ore când
ferry-ul era pe partea opusă, cu captain cu tot , să vine ora
exactă să ne poată lua. Ni s-a atras atenția să nu încercăm să
înțelegem Rusia cu mintea că nu o să reușim...Eventual cu
sufletul...Am trecut în sfârșit râul , din nou kilometri hâțânați
până la o noua trecere, din fericire apa nu era adâncă așa că
am trecut cu Kamazul...Incepusem să me săturam de Kamaz și
hurducături mai ales ca stând cu Lala în pe locurile din spate
din 5 în 5 minute îmi veneau rucsacii în cap. Până la un popas
când am găsit soluția cum să-i așez de s-au împănat și nu
mi-au mai sărit în cap așa de des. Mi-a sărit nițel țandăra că
ghidul Alexei dormea impasibil în papucii lui de casă și faptul că
îmi picau bagajele în cap, era problema mea cu care el nu avea
nicio legătură. Mi-am zis în barbă că ar fi bine să nu îmi
sară țandăra pt ca sunt în vacanță și nu o să mă enervez
dintr-atâta.
 |
| traversarea raului |
Vazuram cu mare entuziam primul urs cu un somon în gură de cel
puțin patru kile fugise din drum la vederea camionului nostru
...Incepea să devină interesant....Pe seara am trecut printr-un
oraș fantoma, foarte puțina mișcare, la capătul lumii, ceva
chestii pescărești pe ici pe colo, oraș sumbru, intunecat, blocuri
gri și vesnicele maghernițe all over, case minimaliste, străzi pe
unde cu siguranță mai trecea câte un urs... Avea insă iluminat
public cu led.
Ne-am
oprit la un magazinel pt aprovizionare bere și chestii, unde am
aplicat din nou stilul de conversație stabilit : noi pe românește,
madam cea scrobită și îngrijită de după tejghea pe rusește. A
funcționat perfect și de data asta.
 |
| urmele de urs |
 |
| Okhotsk sea si Lala |
 |
| orasul fantoma |
 |
| cina cea de taina |
Am
ajuns cu oarecare dificultate ( Sașa în papuci nu găsise drumul )
la locul de tabără, ne-am pus corturile pe aceiași ploiță slabă,
pe malul unui pârâiaș ce avea apa la 30 de grade, mai să ne
scăldăm. Am măncat în cortul cel mare de tabără de bază ,
chiftele de somon cu ceva legume preparate de Tanya și am dormit
excelent deși eram deja în plin ținut al urșilor...M-am consolat
cu ideea ca suntem 18 și am aproximativ 5,8 % șanse să mă ia pe
mine ursul în caz ca va trece de la dieta cu somon la cea cu
turiști, dacă Irina care avea pocnitorile și sprayul nu se trezea
la timp.
9
Septembrie,
- zi insorită, zi minunată , ieșise un pic de soare..ce bine....
 |
| ajunseram la raul Ozernoy, de aci bagajele cu barca |
 |
| barca cu bagaje |
Luaram micul dejun în cortul de bază, ați ghicit : Papa bun,
sălămior, icre de somon , brănzică, ceai, biscuiți, dulceață
din plic, încheiat cu celebra cașă din cereale fierte , poridge,
terci, totoligă, mămăligă, arpacaș, care pune capac la orice
masă rusească.
 |
| la drum cu bagajele |
Am
strâns corturile ude, bagaje, tabăra , rapid și la 9 .05 în loc
de 9 .00 eram deja îmbarcați în Kamaz, de data asta am aranjat
singur bagajele să nu îmi vină în cap și ne-am urnit cu direcția
Ozernoy river în sus spre intrarea în Parcul Național Kuril. Am
ajuns la râu la ora fixată, simultan cu coborârea rangerilor pe
râu într-o barcă de metal suficient de mare să ne ducă toate
bagajele. Ce m-a șocat nițel este că i-am văzut inarmați până
în dinți cu tot felul de pușcoace, puști de vănatoare, carabine,
kalasnikoave de parcă ne-am fi întâlnit cu partizanii dintr-o zonă
de conflict militar... iii , cam friky...le țineau pe umeri, nu se
despărțeau de ele. Am dedus că cel ce are pușca mai bengoasă
este cel mai șef, probabil că și urșii făceau diferența cu ce
s-ar putea trage în ei...
Am
descărcat bagajele în barcă, o luarăm în sus pe râul cristalin
cu debit sănătos, spre Kuril iar noi urmând să o luam agale ( am
crezut eu) pe o potecă preț de 12 km pănă la țarcul electric în
interiorul căruia urma să ne stabilim tabăra de corturi. Am trecut
râul pe o punte ce se legăna îngrozitor, „ greu ii puntea de
trecut/ numa-o leacă de-ai băut„ zice un cântec popular de pe la
noi...
 |
| puntea buclucasa |
Drumul
relativ drept, prin albia majoră a răului Ozernoy, ne ducea prin
lunca sălbatică dintre doua creste muntoase nu prea înalte,
acoperite de aceleași păduri și lăsând uneori la vedere râpe
verticale pe care se vedeau strate de sedimente și am dedus de la
distanță de aceleași cenuși vulcanice consolidate, azvărlite de
vulcanul Ilinskaya Skopa( 1577 m alt) și care mărginelște lacul.
Rangerul nostru, de fapt spus prețios în limba rusă inspector, a
cam scos untul din noi, era iute la pas, nițel mai iute decât am
vrut noi...forțaj în toată regula. Pe măsură ce ne apropiam de
Lacul Kuril, prezența urșilor era din ce în ce mai evidentă :
urme peste tot, tăvălituri prin iarba înaltă de pe malul râului,
excremente peste tot în care am și călcat din greșeală spre
surpriza mea, resturi de bucăti de somoni , putoare de pești în
descompunere, puzderie de pescăruși, pasări de mare delocalizate
la sezonul de somoni...Numai bine ne-am adus aminte de emisiunile cu
ursi și somoni de pe Discovery care spuneau ce ce complex este acest
ecosistem și că moartea somonilor după imperechere contribuie la
circuitul materiei și al vieții în sistem, afectînd până și
viața plantelor și a pădurii din zonă.
 |
| drumul lung |
 |
| primul contact cu somonii |
 |
| dansul somonilor |
Deodată într-o porțiune
de drum de pe malul râului, il zăriram it pe el , primul urs pe o
limbă de nisip , la 100 m de noi, miscându-se agale, inconjurat de
pescăruși gălăgioși, cu botul amușinănd apa cea limpede în
care se vedeau puzderie de somoni de un roșu aprins , orbiți de
ritualul imperecherii. L-am privit fascinati, aparatele de
fotografiat au intrat în funcțiune, inspectorul Ivan Turbincă cu
pușca lui s-a dus, noi ne-am răsfirat, eram vrajiți de imaginea
inedită, nu ne-am închipuit ca la picioarele noastre peste iarba
tăvălită pe mal ar mai putea fi ceva urși scăpați vederii
noastre...Un foc de armă în aer, ne-a trezit subit din surpriza,
aducându-ne aminte unde suntem, în impărătia urșilor sălbatici
și care se comportă imprevizibil deși sunt blânzi de mai mare
dragul...Ne-am regrupat și bombanind inspectorul ne-am supus,
aliniat și cuminței am reluat drumul spre tabără unde am ajuns nu
peste mult timp într-o incintă îngrădită cu gard electric, nițel
mai inalt decât cel utilizat la turmele de vite pe la noi prin
Europa. Loc de corturi, o baie comuna de camping, doua trei cabane și
evident- trei helioporturi cu aceleași foarte utilitare elicoptere
MI8 ( Vârtalioate, în limba lui Dostoevski) aterizate...Ridicat
corturi, instalare și hai la vizionat urși și somoni...
 |
| atentie la ursi |
 |
| lenin in tabara |
Pe
podețul ce traversa răul, era un inspector de servici, care ne
lăsase să aruncăm o privire...Am văzut o namilă de ursălău
indolent și care cu mișcări leneșe se uita după somonii din apă
, noi pe pod el în apa de a ajus la 3 m de noi. În jurul lui
somonii cei rosii se luptau de zor pentru un loc mai bun de
imperechere, unii dintre ei erau damblagiti rău, unii pe moarte abia
mai mișcau. Ațlii și alții se lăsau priniși în dansul
imperecherii și al morții. Imperecherea era ultima lor acțiune și
cuprinși de frenezie se luptau din răsputeri pentru onoare de a-si
depune lapții și icrele în gropile din fundul răului/lacului
săpate de femele. Am aflat ulterior ca sunt 6 specii diferite care
urcă la lacul Kuril incepând cu luna februarie și pana la
sfârsitul lui septembrie. Orbiți să-și îndeplinească destinul
lor biologic este clar ca nu mai conta ce urmează, după imperechere
lipsiți de putere și scop , se lăsau în voia sortii, murea unul
căte unul, râul ii purta la vale pe sub nasurile urșilor
nemaiinteresați de atăta pradă, cazând pe fund de râu sau
măncați de păsările a căror găinaț hrănea pădurea într-un
nou ciclu de viață și de moarte fără de sfârșit.... Moartea
somonilor însemna viața ecosistemului...prin sacrficiu de sine
dădeau viață an după an, secol după secol, eră după eră.
Întocmai ca și regina Cleopatra cea care își ucidea iubiții după
o noapte de amor, imperecherea acestor pești minunați marca
sfărșitul vieții lor, iubeau și mureau pentru asta, ca o dovadă
supremă de iubire pentru cei ce vor veni. Întocmai ca și în
filozofia metafizică a lui Nae Ionescu care spunea înainte de-al
doilea război și citez aproximativ din memorie : „Cel ce iubește
se dă pe sine, cel ce iubește nu-și mai aparține sieși„.( Tratat de metafizica, ed.Inedit 2004) ... Și
acești pești se dădeau pe sine pentru cei ce urmează, pentru
noile generații de somoni, se dădeau urșilor, păsărilor, pădurii
și inclusiv nouă celor din vârful lanțului trofic ( echilibru
posibil a fi ușor deranjat dacă ne mânca pe careva ursul... :-) )
 |
| somonul dandu-se pe sine |
Pentru acestea a meritat să venim să-i vedem și să-i iubim și
noi pe ei după cum și ei prin programul lor genetic și de la măria
sa natura au fost sortiți să o facă cu urmașii lor și a lumii
din jurul lor. Gândindu-mă la asta ,dansul lor a căpătat
dimensiuni cosmice, universale și ii priveam fascinat , mut de
admirație. Nu le păsa că ii privim, că ii privește și ursul,
iși vedeau de dansul lor ce se va sfărși inevitabil în
moarte....Cred că mama natură le administrase o doza mare de
adrenalină, ultima, după care urma dopamina cea linistitoare și
care-i impăca cu destinul, ca o apoteoză, incununare finală a
vieții lor de somoni. Mai pe după amiază am ieșit pe
malul lacului, afară din țarcul nelelectric , cu inspectorul
inarmat înainte, ne-am apropiat agale de o ursoaică cu pui care nu
prea ne-a băgat în seamă. Intre noi și ei au fost la un moment
dat vreo 30 de m. Namila de ursoaică era de cel puțin 5-600 kg cu
o blana brună cu irizații bej și cafeniu închis, stralucea de
bine și de umezeală. Deh, la așa regim alimentar fără restricții
nu putea arăta decât bine... Făcurăm poze cât am putut de bine,
numai Scami veșnic nemulțumit de
distanță/lumină/subiect/altitudine/ghinon/presiune/densitate
aer/oră/digestie/temperatură, bombănea mereu sperând că odată
și odată dumnezeul fotografilor o să i le servească pe toate pe
tavă simultan și atunci va rezulta poza vieții sale.
 |
| ursii |
 |
| ursoaica cu puii |
 |
| ursul solitar |
Pe
seară în cabana cu sală de mese lângă care ne-am pus corturile,
feriți baremi mental de urși de gardul electric ce am constatat cu
mare suprindere că nu curenta de loc, abia dacă simțisem ceva
furnicături, am vizionat un film realizat în 1905, deci înainte de
revoluția bolsevică despre indigenii din Kmatchatka, despre Koriaky
și Eveni , film vechi, dar bine făcut. Văzuram cu uimire cum
prindeau pește, cum îl pregateau pentru iarna la uscat afumat în
niște constructii inalte să-l bată fumul și vântul, aspecte din
viața lor în ierni grele, îmbrăcați în blănuri, cu copii
jucăuși și derdelușe, cu fete oacheșe imbrăcate în blănuri
decorate bine, din câte puteam intui dintr-un film sepia, la fel de
frumoase ca și koriaka ce am văzut-o în vizita la koriaky cei cu
105 câini în bătătură. Aș fi fost curios dacă li s-ar fi
măsurat indicele de fericire pe o scară de la 1 la 10 , cum se face
în lumea psihologiei , cam cât ar fi fost? După părerea mea cu
siguranță ar fi fost printre cele mai ridicate din lume, fără
binefacerile omului modern chiar și la acel început de secol 20.
Mai târziu fuseseră dedați alcoolului contra somoni și bolilor
pentru care nu aveau imunitate, mutați brusc din natura lor milenară
direct în civiilizație. Prețul plătit a fost devastator, au mai
râmas puțini și aceeia asimilați. Abia în Nord de Kamtchatka au
mai rămas Evenii să mai trăiască în ce mai tradițional mod.
 |
| tabara pazita de gardul ne-electric si elicopterul |
 |
| ochii pe ursi |
 |
| Lala si Elmar mascota noastra cea care a calatorit in > 40 de tari |
Ne-am
dus la culcare cu o ușoară emoție în glas, gândindu-mă cam ce
șanse ar fi să ne ia ursul, destul de reduse, urșii erau în plin
sezon de somoni, erau ghiftuiți , ar fi fost lihniți dacă am fi
apărut pe acolo primăvara prin Februarie-Martie pe când ar fi
ieșit din hibernare iar somonii s-ar fi lăsat așteptați. Ultimul
ce a fost halit de urși ar fi fost un celebru fotograf japonez de
wildlife în 2008, a fost tras afară noaptea din cort și consumat
...Brrrr
10
Septembrie
,
 |
| somonii morti la ponton |
Ne treziram dimineața la o oră rezonabilă, am dormit binișor în cort,
chiar nu am crezut că ne-ar putea vizita urșii, mizam pe gardul
electric și pe gașca de inspectori din cabană de la confort
sporit, inspectorii cei înarmați până în dinți, deși glasul
rațiunii mi-ar fi spus că șansa de a fi vizitați nu este zero.
Dimineața arăta fain, lumina bunicică, am văzut un pic de soare
poate este ziua cu poza vieții, Scami ar putea fi fericit...Ne prezentaram la micul dejun în sala de mese de lângă corturi, Tanya
ghida bucatareasă ne făcuse clătite mititele două trei bucăți
de căciulă plus ceai, biscuiți, turtă dulce, dulceață din plic,
încheiat cu celebra cașă din cereale fierte , poridge, terci,
totoligă, mămăligă, arpacaș, care pune capac la orice masă
rusească...
Plecaram pe la zece ceas toată lumea până într-un loc pe malul
lacului, peste podul de mai jos, pod folosit de niște
cercetători/cercetași a estima numărul de somoni ce-și
indeplineau destinul și dăduseră colțul de-i ducea apa în jos
și-i lipeau de niște grătare rezemate de pod unde puteau fi
numărați și inventariați obținânduse statistica nr.somoni
morți/zi, inseamnă că s-au împerecheat statistic rezultând
atâtea mil de puieți deci putem mări cotele de pescuit ..divaghez
evident ...( statistic un somon din 1000 se mai întoarce peste 4 ani
unde s-a născut) Tocmai trecea altă namilă de urs, l-am filmat
fotografiat până se dusese în treaba lui ...
 |
| namila |
 |
| ursul si somonii |
O luaram mai apoi către Nord
prin pădurea virgină, pe malul râului ce se scurge din lac,
printre copacii mari, mestecenii de piatră, prin ierburi înalte de
abia ne vedeam, intretăind cărări de urși bine bătătorite,
deasupra malurilor răului povârnite marcate de tobogane de urs,
probabil de duceau de-a dura până în apa plină de somonii cei
roșii orbiți de dragoste, pradă ușoară..Mai încolo spre lac
pădurea se transformase în tufăriș, un fel de arini pitici și
deși luaseră locul mestecenilor, era ciudată era diferită de ce
văzusem în lumea asta. Până la urmă coborâsem pe malul lacului
cu o plajă de pietriș și nisipuri vulcanice ornată cu un guler de
pietre ponce rotunjite de ape și care pluteau dacă le dădeai un
picior azvârlindu-le în apă. Ursii erau prezenți, mai încolo o
namilă la vre o sută de metri, ne-am apropiat, s-a depărtat....
Mai spre Sud o ursoaică cu pui, pe malurile ce se pierdeau până
spre vulcanul llinskaia Sopka se vedea departe niște mogâldețe
brune mișcându-se agale în treaba lor. Ghida Irina , de data asta
în bocanci, ne-a zis în ruseste și Iuri traducea câte ceva despre
originea lacului și a vulcanului, aspecte din viața somonilor și
căte ceva despre păsăretul de pe lac, care deși eram pe un lac de
apă dulce majoritatea erau păsări marine.
 |
Lacul Kuril si vulcanul Ilinskaya, cu toata banda pe plaja neagra
Ne-am întors cu barca,
cel puțin o parte din noi, pe lac, până la debarcaderul de unde
seara rangerii extrăgeau bărcile, am aflat mai apoi că dacă le
lăsau amarate la tărm, urșii s-ar fi căcat în ele cu mare
entuziasm. Am observat și eu că urșii preferă cărările să-și
lase producția consistentă de fecale cred ca din motive de marcat
teritoriu, prin urmare considerau bărcile la fel unui loc ce miroase
a altă specie deci trebuie un marcaj colea. De altfel după ce am
călcat de mai multe ori în căcat de urs incepusem să mă
obișnuiesc și să sper că îmi va aduce noroc. Fecalele astea mai
în gluma mai în serios ne arătau că urșii mănâncă cu
precădere fructe din tundră, pădure , afine , afine lunguiețe
botezate rapid de noi afine-Țâța caprii, ceva măceșe, ceva
fructe necunoscute asemănătoare coarnelor și încă câteva ce nu
ne propusesem a le identifica pentru că ar fi fost prea mult pentru
mintea noastră aflată în vacanță la relaxare...Prin urmare
majoritatea baligilor conțineau puzderie de semințe și fructe
nedigerate, chiar și pe malul râului de unde deducem, lucru
confirmat ulterior de Iuri care avea ceva pliante, că dieta lor este
majoritar compusă din acestea iar somonul este doar o completare,
chiar dacă la ieșirea din hibernare sunt în stare să-l halească
până intrau pur și simplu în comă digestivă preț de ore bune.
Răspandirea acestor fructe, tundra și taigaua era plină , făcea
ca urșii să nu depindă esențial de somoni deși dieta lor
combinată ii face sa aibă o talie net mai mare decăt a ursului
siberian cu care sunt veri primari....și a celui brun european cu
care sunt veri de-al doilea...Așa de multe afine erau incât cea mai
tânără membră a expediției Anett( 10 ani) fata lui Attila din
Cluj ne făcea mereu bucuria să ne doneze câte un pumn de fructe
aromate, culese de ea pur și simplu din mers, cu cea mai mare
dezinvoltură și drăgălășenie. ( de altfel Anett copila oacheșe
a fost mereu pata de culoare și raza de soare în gașca noastră
eterogenă și mereu veselă)
|
Până
să vină cei cu pejosul rămași pe malul lacului, prin pădure
înapoi ne-am dus la ponton unde am văzut o ursoaică cu doi pui
jucăuși. Inspectorul ne plasase într-o cușcă și ne lăsase
acolo cu ușa inchisă să vedem urșii pe săturate el urmând să
vină înapoi de -și mai aducea aminte. Cușca era confortabilă, cu
etaj, puteam de sus viziona urșii perfect, eram în siguranță,
aveam vedere asupra unu banc de nisip cu apă mică, ursuleții se
hârjoneau, erau și niște păsări, evdent somonii roșii își
vedeau de împerecherea lor..limagine idilică ce cu siguranță era
la fel și acum 5000 mii de ani ca și astăzi. Doar noi eram
trecătorii cei noi, sosiți la vremuri noi, cu speranța noastră să
rămână locul intact pe veci...
 |
| la 3 m de urs |
 |
| cei doi ursuleti orfani, |
 |
| ursul la ponton |
La
prânz Tanya ne pregătise o supă cremă de cartofi foarte
consistentă pe lângă ceva mizilicuri. După amiază am tras un pui
de somnic de refacere, după care ieșirăm la o plimbare în țarc.
O ursoaică cu pui în afară, dincolo de gardul ce nu mai curenta de
loc se deplasau lent, în dorul lelii, nu aveau altă treabă...Toată
lumea poze, selfie de după gard închipuindu-și că sunt
protejați... Aveam să testez gardul la sugestia lui Attila ce-l
verificase mai devreme. Am avut oarecari indoieli, văzusem sursa de
energie subdimensionată, cineva se joacă cu focul, gardul era
alimentat de la un panou solar de maxim 20-30 W și o baterie de 12
V, ditai gardul triplu de vreun kilometru. Dacă fusese înorat în
ultimele zile, bateria sigur se descărcase incât nu mai curenta de
loc...Gasca de fotografi în frunte cu Scami se duseseră la pod după
pozele vieții..la întoarcere supriză , dăduseră nas în nas cu
puii de urși dincoace de gardul electric...Mai să vie ursoaica după
ei. Rangerii s-au jurat că noaptea gardul funcționeză...oare de ce
nu ar funcționa și ziua? Nu prea m-au liniștit mai ales că din ce
știu eu din profesia mea, că mă pricep un pic, nu avea cum să
funționeze cu bateria descărcată și generatoarele oprite...M-am
consolat mai degrabă din nou statistic, urșii nu sunt flămânzi,
suntem mulți și șansa să fiu eu victima așijderea ghinionistului
de fotograf japonez, este destul de redusă...1-2%
 |
| ursuletii ce vor trece gardul imediat |
Pe
seară povești la gura sobei, Cornel ne-a povestit câte ceva despre
cele 140 de țări pe unde a umblat până la vârsta lui de 72 de
ani...Și io care crezusem că fusesem în multe cu cele 45 ale
mele...Am văzut un film pe notebookul Irinei despre erupția unui
vulcan din Kamtchatka în 2013...Cină cu turte de ciuperci din
zuchini și piftele de pui, program de seara, spălat și uscat
haine, încărcat baterii aparate, nani.
 |
| in sala de mese |
11
Septembrie
La
7 ceas trezirea, mic dejun frugal, am strâns tabăra pe o ploaie
slabă, băgasem cortul ud în sac, bagajele urmau să coboare cu
barca alături de unii din gască inclusiv Scami mereu în căutarea
pozei vieții gata să vizioneze urșii de pe malurile râului
Ozernoy. Plecasem cu întârziere la 8.20 în loc de opt, nu e așa
grav, am luat-o pe jos cu inspectorul în frunte și care armase
pușcociul la ieșirea din țarc..straniu să auzi zgomot de
incărcător și să nu fii în poligon...
 |
| Orasul Ozernovski, |
 |
| vehicolul cu 6 roti |
Ar
fi trebuit să inoptăm din nou la intrarea în parc, lângă râul
cu apă caldă însă am decis să mergem până la Apachi la cabana
cu bazinul termal deși ne aștepta din nou un drum de 12 ore cu
Kamazul...
Coborâram din greu, inspectorul se grăbea, a întins pasul, i-am
adresat de mai multe ori ceva drăgălășenii în gând...Am mai
trecut pe lângă urși în albia râului, puzderie de somoni roșii
( cred că v-am zis, iși schimbau culoarea în câteva ore după ce
începea ritualul de împerechere) . Coborând asudând din greu pe
poteca de 15 km la un moment dat am văzut o namilă, un urs uriaș,
un mascul ursul urșilor, chintesența lor, ursul absolut , cred că
avea 6-700 kile, la trei pași de noi , mișcându-se agale paralel
cu poteca noastră...Ne privise cu un pic de curiozitate,
inspectorul( Alexei) era în poziție de tragere deja, ursul plecase
agale mai încolo după care ne-a întors spatele. Nici nu am apucat
să mă gândesc că ar trebui să mi se facă fricăm de ursul
fioros, îi contemplam frumusețea și blana magnifică brună cu
irizații bej și negre și ochiul sticlos...Ce bine că Ivan
Turbincă cu pușcociul era cu noi... problema era că cu foarte mare
ușurință ajungi să crezi ca nu sunt periculoși, că sunt niște
animale docile, dispuși să-i fotografiezi cum vrei tu, capabili
numai de drăgălășenii. În teritoriul lor, lucrurile pot oricând
lua o turnura neașteptată, dramatică.
Ajusesem
în final la puntea suspinelor, puntea groazei cea firavă și
sumară, unde te legănai și dacă nu făceai nimic. Am trecut-o
unul câte unul pe un vântălău de să ne arunce în râu nu alta
și gata Kamazul ne și aștepta cu Sașa în papuci și care stătuse
acolo doua zile și două nopți singur cu urșii ascuns și închis
în camionul lui.
inspectorul
Înapoi
12 ore până la Apachi pe hurducăturile de pe lume, prin apă, pe
cele doua ferry, pe malul mării Okhotsk, pe lângă aceleași
relicve, aceleași maghernițe de pescari, același oraș de surgiun
de la capătul lumii. La un moment dat Sașa coborâse în papuci la
un așezământ de pescari și obținuse pentru o sticla de vodka 4
somoni de vreo 12 kile în total și care aveau și circa un kil de
icre după cum aveam să aflăm la cabana Apachi. Caviarul sau icrele
de Manciuria sunt cele produse de somonii din zonă, care migreaza și
pe partea cealalta a marii Okhotsk pe Amur în sus și alte râulețe
care fuseseră mult mai accesibile decât Kamtchatka. Deci fiind la
origine cunoscute prima dată cu sorgintea de pe partea cealaltă li
s-a spus „de Manciuria„ după denumirea regiunii de la nord de
China și sud de Sikhote Alin .
 |
| Scami si somonul cu icre |
Ajuseram târziu în noapte la Apachi , chinuți și scuturați, ne-am
cazat la cabană scump, echivalentul a 30 de euro de caciulă/noapte,
cu baia pe hol, rupți de oboseală și foame. Am mâncat supică de
somon, somon prăjit, icre excelent gătite de Tanya și Irina la fel
de obosite ca și noi...Peștii ii curățase Cornel cu Horațiu și
Scami. Eu nu fusesem în stare să mă implic. Ne-am dus la o oră de
baie fierbinte care pusese capac la o astfel de zi teribilă , de
aventura deplasării infernale. Ploaia nu contenise nicio clipă, dar
în apa fierbinte de 37 de grade nu mai conta...după care am adormit
ca loviți de tren.
12
Septembrie
Desteptarea
la ora 8 20.mic de jun la superlativ, ouă ochiuri în pâine
prajită, icre de somon , ( caviar, Manciuria) plus la fel ceai,
biscuiți, turtă dulce, dulceață din plic, încheiat cu celebra
cașă din cereale fierte , poridge, terci, totoligă, mămăligă,
arpacaș, care pune capac la orice masă rusească...
Pe
la 10 ceas ne imbarcaram din nou în Kamazul vieții și o luarăm
agale spre Paratunka, hotel Flamingo locul nostru de bază, mas,
cartier general. Aparatul meu foto dădu colțul peste noapte, încetă
să mai funcționeze din motive necunoscute. Așa că îmi rămăsese
doar telefonul și aparatele celorlalți...In drum ne-am oprit la
popasul cu plăcinte unde cu ajutorul Irinei – translator ne
cumpăraserăm ceva placinte cu varză just în case. Am ajuns la
Flamingo, un mic pui de somn de consolare după care vizită în
Petropavlovsk...cu Lala, Scami, Horatiu, Luluța, Attila , Anett, am
frecat menta cu toșii la Plaza Mall, am halit la un restaurant
korean binișor, magazine modeste, marile branduri prezente, presupun
cu un amestec de original și fake, câtă vreme Khabarovsk este
chiar la 35 Km de granița chineză și comerțul cu China e în
floare. Din repezeală cumpărasem ceva sushi și wasabi , suntem
aproape de Japonia, ceva vodca cu cerb argintiu.. Seara liniștită
cu un trabuc la filogorie de la Mircea , baie termală tihnită, cina
în cameră cu slanină crudă de Kamtchatka ( excelentă de altfel)
cu ceapa și coniac Armenesc cumpărat de Horațiu care se cunoștea
cu el. Ploua în continuare mărunt și se prevedea o zi nașpa a
doua zi.
 |
| la Mall in Petropavlovsk |
13
Septembrie,
după micul dejun cu nelipsitele ouă servit de tanti matahală și
noi strâns masa, trebuia să zburăm la Caldera Uzon, plafonul era
jos, ploua, așteptam să ni se dea semnalul și startul.
Până
la urmă veni autocarul și ne-am dus la Pacific, era vremea prea
nașpa pentru zbor și elicopterele nu au decolat ( vârtalioatele).
Pacificul ne aștepta ca de obicei după cum fusese descris de
Magelan prima dată adică pacific, liniștit, blânduț cu plaja sa
neagră de nisip vulcanic, ați ghicit. Ni se părea neverosimil,
ireal, vedeam cu ochii minții că peste apă este malul celălalt
America cu lumea complet diferită. Simțeam apropierea Nordului,
simțeam depărtarea de casă și delocalizarea noastră la 9 fuse
orare înainte. Eram la Pacific eram într-o poveste frumoasă cum
alta nu e, eram în mijlocul ei, eram noi dar eram în altă eră...
 |
| la rascruce de vanturi |
 |
| la Pacific |
După
care ne-am dus să vedem pe cei ajunși aici cu preistoria înaintea
lui Bering la 1740, (explorator danez trims de Petru cel Mare să
vadă cât de mare ii este imperiul că nu știa săracul....) Ne-am
dus la Koriaky. Tabăra din pădure, șoferul dubei cu care era, cu
volanul pe dreapta ca și 90% din mașinile ce circulă în
Kamtchatka, o găsi cu greu și după ce străbăturăm de mai multe
ori aceleași desfundături din pădure spre hazul off -road-iștilor
noștri autorizați Mircea, Dan și Andrei...
 |
| cainii de sanie |
Tabăra
ciudată pentru obiceiurile noastre europene, avea cuști individuale
pentru cca 105 câini de sanie , avea sănii tradiționale, o iurtă,
o afumătoare de somoni tradiționala după cum am văzut în filmul
de la lacul Kuril, un țarc cu reni și un mic spectacol folcloric cu
doi dansatori cu tobe și o dansatoare frumușică cu trăsături
indiene de America de Nord, cu care de altfel sunt neamuri de la
migratia anteglaciară pe când Strâmtoarea Bering era pe uscat.
Erau imbrăcati în blănuri, cusute frumos cu chestii brodate cu
grija, caciuli de blană să-i apere de frigul tăios, cizme ciudate
și evident funcționale. Dansul lor imita zborul și țipetele
pescărușilor, mersul ursului, al elanului și al renilor, inotatul
peștilor dar și ritualul dragostei omenești. Cu mișcari simple și
grațioase dansatorii ne transmiseserâ cu ușurință toată gama de
sentimente...Până la urmă intrați în atmosferă am dansat și
noi conduși de dansatoarea cea frumușică și ne facuserăm poze cu
hainele lor spre marea noastră distracție. După care Scami mucalit
spusese să le dăm și noi gecile noastre să-și facă poze cu ele.
Am mâncat pe urmă supa de ren în iurta lor plină de artefacte,
haine de blănuri, o blană de urs fioros, scule de ale lor etc
 |
| interiorul iurtei |
 |
| atelajul |
 |
| sania si schiurile |
Unii
s-au plimbat cu atelajul tras de câinii cei zgomotoși.Eu nu
simțisem nevoia. Pentru această escapadă plătisem echivalentul a
50 de euro de căciulă, un pic cam mult pe gustul meu, dar m-am
consolat că nu sunt prea mulți turiști, au de hrănit pe lângă
ei inșiși incă haita de 105 câini( 107 sau 135) au fost drăguți
și ne-am simțit bine. Fusese o experiență unică.
 |
| blani de ren |
Pe
seara mâncarăm ceva frugal în camere, după care din nou baie la
piscina termală, unde niște chinezi din viteză ii luaseră
prosopul lui Horatiu și cheia de la dulăpiorul din vestiar...Până
la urmă s-a rezolvat.
14
Septembrie,
Prognoza minunată, trezirea, papa la matahală, evident ouă că nu
cred că mai aveau altceva în nomenclator, o să ne crească pene pe
spinare și ceai, biscuiți, turtă dulce, dulceață din plic,
încheiat cu celebra cașă din cereale fierte , poridge, terci,
totoligă, mămăligă, arpacaș, care pune capac la orice masă
rusească...
Ne
lăsasem valizele la hotel, îmbarcarea cu rucsacii și echipamentul
de tură, plecarăm spre heliport la Yelizovo. Aerobaza arăta tipic,
hangare, clădire administrativă, ateliere, loc de grătare și
chefuit în raristea de brazi, mai încolo platformele heliportului,
mai multe MI8 și incă un model ce nu l-am recunoscut.
Mi-8
nostru părea în stare bună, ne-am imbarcat cu emoție, 21 de
persoane plus bagajele în mijloc. Deși avea tapiteria interioară
cam flendurită, aveam totuși încredere în aparat, avea doua
propulsoare cu turbină, și unul ar fi fost de ajuns în caz de
avarie și în general nu sunt prea complicat construite. Aveam
încredere în talentul rușilor în construcția de aeronave.
Modelul Mi8 are 60 de ani, este în întregime metalic deci celula
este fără moarte iar turbinele sun cu doar o piesă în mișcare ,
mai simplu construite decât un motor cu piston. Deci, nu ar trebui
să pățim nimic, piloții meseriași, corabia mândră și vremea
faina constituiau premisele unui zbor antologic...
 |
| MI 8 |
 |
| lacul cu acid |
 |
| o creasta |
Decolarăm
cu antifoane pe urechi, motoarele făceau un zgomot infernal cu
șficiul palelor în cor...Peisajul magnific ni se derula prin
hublourile pe care le-am deschis până la urma lovindu-ne frigul
înălțimii. Toată lumea poza și filma cu ce avea la indemână
... pe sub noi era natura neatinsă, nici urmă de drum, nici urmă
de așezare, pentru asta venisem...Bucăți de tundră alternau cu
taiga, covoare tomnatice se impleteau cu vai săpate în versanți
de vulcani unii activi.
 |
| Karinskaya, arunca pietre fumegande pe versanti |
Desene de râuri ca niște vinișoare ici și
colo..pe măsură ce relieful se înălța peisajul era tăiat de
creste înzăpezite, vulcani, vulcani , vulcanul activ Karimskaya ce
afuma liniștit și arunca pietre fierbinți pe povârnișurile sale,
cu scurgeri de lave negre și strălucitoare încremenite ce îl
înconjurau...vulcanul cu zăpada pe creștet și lacul de acid
Semyachik și în final Caldera Uzon, un crater uriaș de 10 km în
diametru. Aterizarăm la un grup de căbănuțe de patru locuri
fiecare, căbănuțe antiurs unde puteai inopta fără gard electric
cu limitarea că trebuia să mergi noaptea la budă numai după ce
inspectai zona și mai ales nu singur..căbănuțe ce aveau și o
sală de mese mai încolo unde să încăpem cu toții. Ne lăsarăm
în grabă bagajele și înapoi la elicopter pentru un zbor de încă
5 minute până în fundul Calderei de unde urma să ne întoarcem pe
jos...5 minute pe sus și trei ore înapoi pe jos...oare ce viteză
avusese elicopterul?
Ajunserăm
la destinație, amenajare turistică maximă, traseul era clar
stabilit numai pe podețe de lemn, largi de un metru, nici un pas pe
lângă, cu inspectorul cu pușcă înainte. Cabana cu suveniruri,
budă amenajată cu hârtie și spălător, circuit de vizitare
stabilit completau dotările. În afara podețelor numai urșii
circulau. Mă gândeam la cei ce la noi în țară au infierat
ONG-urile ce încercaseră să facă ordine într-o zonă turistică
cum ar fi Creasta Cocoșului lângă Baia Mare. Câte șuturi și-au
luat pentru amenajarea potecii și mai ales a balustrăzii care de
altfel e foarte utilă, dar și pentru podețul de belvedere din vârf
, invective și acuzații de spălare de bani.... Vreau sa vă spun
ca în Kamtchatka protejarea naturii este dictatorială , dictatură
absolută, nu este loc de abatere. Deși turismul e abia la început,
abia după 1992 Kamtchatka deveni accesibilă turiștilor, cea ce au
făcut, au făcut în ideea protejării totale a mediului. Nu există
pardon și nici pas în afara podețului. Deși la prima vedere
podețele par o agresiune asupra mediului, ele sunt cea
mai mică agresiune.
O potecă nu mai vindecă pajiștea zeci, sute de ani. Am văzut în
Patagonia la Fitzroy ce inseamnă să ai o potecă pe care circulă
60 mii de turiști pe an. Poteca s-a transformat într-o tranșee
adâncă... Rana în sol este înfiorătoare și nu se poate vindeca,
dimpotrivă continuă să se erodeze până se transformă în vai
adanci, torente ce vor spăla fravul strat de sol vegetal crescut în
ere geologice.... Întrevăd ca podețele să fie soluția finală a
turismului montan ,cel puțin pe traseele cele mai circulate
indiferent că ne place sau nu. Exemplul rușilor este dovada. În
natura aceea mirifică, neatinsă, impecabilă, nu exista niciun
marcaj turistic, zona circulată de oameni era minimalistă,
neinvazivă, nesemnificativă. Natura era lăsată să meargă în
legea ei înainte și în același timp și lasată șansa să se
bucure și măria sa turistul.
 |
| podetele |
Fundul
calderei văzut de pe podețe era cu izvoare și vulcani noroioși, o
ursoaică cu pui trecuse mai devreme pe podeț și iși marcase
teritoriu cu ceva în care tocmai călcasem fără să observ, pe
lângă urmele și urmulițele ursuleților lăsate pe lemnul
podețelor după ce călcaseră în noroaie...lacuri fierbinți,
peisaj de basm de tundră colorată, toată lumea facea poza vieții
inclusiv Scami cel nemulțumit.
 |
| vulcanul noroios |
 |
| doar urmele ursilor traverseaza noroaiele vulcanice |
O
luarăm mai încolo, grupul nostru cu Inspectorul cel nou cu un dinte
de aur și pușca cu două țevi , către o calderă mai micuță
lăngă un lac ce umpluse craterul și o plajă la care am coborât
de pe con, preț de vreo doi kilometri. În drum spre calderă
vazurăm ursul locului mare cât China și ocupat cu păscutul de
afine. Ni s-a atras atenția că ar fi bine să nu ne dăm și noi la
afine din același repect față de natură, am confirmat de OK dar
pe urmă nu ne mai abținurăm și ne apucarăm de păscut, nu de
alta dar erau absolut minunate și ne era nițel foame. Judecând
după ce baligi lăsau urșii cu precădere pe cărare, sigur nu
aveau probleme de constipație, deci am putea avea și noi beneficii
similare ... Așa că am putea în scop terapeutic a încălca
porunca baremi când Ivan gură-aurită era cu spatele....Pe malul
lacului gasirăm tufuri vulcanice negre ca smoală și foarte ușoare.
Petrecurăm un prânz tihnit cu supă de linte și carne , ceva
mizilicuri și zăcut un pic la soare în pesiajul acela de la
capătul lumii. Am cutezat a culege ceva mostre de lavă și tufuri,
cât să incapă într-un buzunăraș la rucsac. Fusesem zărit de
Irina care îmi șopti complice că ar fi bine să nu mă vază musiu
inspector că o să-mi facă scandal...Deci nici măcar o piatră nu
e voie ....( contrastul este infinit, la noi e voie până și toată
pădurea...)
 |
| vulcanul noroios |
 |
| caldera Uzon, 10 km diametru |
 |
| inspectorul, protectia noastra |
La
urmă o luarăm agale spre tabăra noastră de la 5 minute de
zbor...uuuf...trei ore deși nu prea îmi venea să cred că e așa
de departe, printr-o mlastină cu podeț o vreme, o mlaștină cu
ierburi de culoare galbenă ...printr-un peisaj dumnezeiesc,
maginfic, cu fund de calderă colorat și cu firișoare de aburi
inălțându-se agale la cer, într-o mare galbenă de ieburi,
mărginită de versanții calderei ninși pe crește proiectați pe
cer albastru...„Ah de ce n-am 10 vieți, să te cânt natură....”
( St. O. Iosif să nu mă acuzați de plagiat să apar prin presa...)
după care se terminară podețele și o luarăm pe poteca de pe
malul unui râu unde hălăduiau somonii....deci și urșii. Pesajul
absolut spectculos, urme de eroziune, râpe în cenuși vulcanice
albe, tufuri și pietre ponce plutitoare, meandre de rău limpede în
lumina apusului, culori de toamna, Anett cea neobosită ne servea cu
afine de tundră strănse cu mânuța ei..eram pe altă lume, altă
lume era în noi, partea frumoasă a lumii pură prin ea insăși ,
pură prin noi care eram acolo să o observăm, să o intipărim în
suflete, să o inregistrăm să vă spunem și vouă în ce minunată
lume trăim și că trebuie să avem grijă de ea oriunde ar fi și
am fi. Sorbeam cu nesaț prin ochii cât cepele, prin toți porii
minunea din jurul nostru minunea de la capătul lumii.
Care
vrei, mă, hotel de 5 stele all incusive?
„Ca
un vânt rău ori ca o insultă,
Întrebarea
prin rânduri trecu...
Ascultă
ascultă ascultă,
Noi
nu , niciodată, niciodată noi nu nu! ”(
Anda Călugăreanu, 1976)
 |
| Tanya, din Moscova |
 |
| podetul din mlastina |
 |
subcaldera din Cadera Uzon
La
tabără ajuserăm pe inserat , Tanya și Irina ne pregătiră o cina
fabuloasă paste cu somon evident, o salată minunată și compot de
afine de tundra pe care nici nu observarăm când le culesese
absorbiți fiind să contemplam bucățica aceea de paradis terestru
la care am avut norocul să fim parte. Tanya draga de ea, cu spirit
practic strânsese boabele cele negre și parfumate, făcându-ne
bucuria ultimă a celei mai frumoase zile ever, servindu-ne compotul
final și absolut al tuturor compoturilor, la ora, locul și veacul
potrivit. Deși noaptea era cu lună plină, aceasta avea un halou
ce spunea contrariul presiunii în urcare.
|
Pe
seară , Dan cu Andrei și cu Mircea făcură un foc de tabără la
un loc amenajat, din ceva rămășițe de scânduri și seara se
încheie apoteotic. Făcurăm un pic de foc și în cabane, cât să
ne băgăm în sacii de dormit pe priciuri. Noaptea ce urmă fu un
pic zgomotoasă, sforăirăm pe rând: eu , Scami, Horațiu și
retur. Lala draga de ea ne-a ascultat neputincioasă, pe mine
trăgându-mă de picioare la un moment dat, eu plasâdu-i lanterna
în ochi lui Scami poate se va opri din recital iar Horațiu
comandându-i lui Scami de două ori cu voce tare mucles!!!....
Temperatura scăzu la minus doua grade afară, înăuntru doar 4
grade...Temperatura negativă avea să inmoaie afinele ce le vom
mânca în zilele următoare.
Așa
se încheie una dintre puținele zile maxime din viața mea, maxime
la 100%, maxime la superlativ, prag ce nu mai poate fi depășit
niciodată ci doar egalat.
 |
| tundra de aproape |
15
Septembrie....
Azi
e ziua fratelui meu Sandu zis și Mielu, i-am transmis la mulți ani
în gând, sper să mă fi auzit...
Ne-am
trezit în frig pe la 8 ceas. Făcurăm un foculeț de conjunctură
în căbănuța antiurs, să nu ne imbrăcăm și strânge
echipamentul în frig. Tanya ghida bucătăreasă ( am uitat să vă
zic, avea studii de ecologie la Universitatea din Moscova) ne servi
un mic dejun frugal din nou cu ceva mizilicuri și ceai, biscuiți,
turtă dulce, dulceață din plic, încheiat cu celebra cașă din
cereale fierte , poridge, terci, totoligă, mămăligă, arpacaș,
care pune capac la orice masă rusească...
Pe
la 11 20 plecarăm spre Valea Gheizerelor, cu inspectorul cu dintele
de aur și cu pușcă, agale, un drum de vreo trei ore după cum ni
se spusese, prin tundră, pănă la o culme după care să coborâm
în valea cu pricina, încărcați doar cu rucsacii de tură, relativ
ușori. Am luat-o agale pe firava potecă evident nemarcată cu Ivan
Turbică în față, prin nesfârșitele tufe de afine de tundră,
afine țâța caprii, măceșe și alte berries necunoscute și
imposibil de tradus din rusă. Potecuța nu urca prea rău, drumul
era lejer, cerul parțial acoperit, relieful destul de plat.
Mă gândeam în sinea mea de ce relieful din penisula de
origine vulcanică nu este așa de abrupt puteam spune, câtă vreme
nu prea am urcat nici la Kuril și iată, nici la Uzon nu prea ni se
arată? Deși se înalță vulcani semeți : Koriasky 3456m alt și
Avachinski 2741 ce mărginesc Petropavlovskul iar în Nord
Klyuchevskaia 4688 m este cel mai înalt, aceștia sunt înalți
prin ei inșiși ca vulcanii care au erupt mai violent sau mai încet
,depunănd/construind cratere înalte iar intinderile relativ plate
dintre ei doar din depozite de cenuși și piroclastite ninse din cer
în vremi de erupții. Asta este și explicația câmpiilor marțiene
negre și plate de lângă Mutnovski din prima zi de
expediție....Scurgerile de lavă solidificate rămaseră pe versanți
nu departe de surse, să adauge altitudine.... Eroziunea în scurta
istorie geologică a penisulei nu a prea avut vreme să sape canioane
adânci care să ne pună noua probleme și să ne genereze gâfâieli
și transpirație... Ce ți-e și cu vulcanii ăștia dom le...Parca
s-au înteles să nu ne solicite prea mult.
Urcam
lejer prin tundra colorată și cu afinele înghețate , în timp ce
Anett plină de energie culegea boabele inmuiate de primul ger, cu
Ivan Turbincă gurăaurită la butoane în față când deodată îl
zărirăm pe el, ursul locului cu marcajul în care tocmai călcasem
adineaori exact pe poteca noastră venind spre noi la vreo o sută de
metri înainte. Bătea vântul dinspre el și ocupat cu păscutul nu
ne zărise...Ne-am oprit cu toții , repede mâna pe aparate și
fiecare pe ce avea și ne-am apucat de pozat din greu. Ursul mai veni
o vreme spre noi fără să ne ghicească prezența până când Ivan
strigă domol doar odată. Ursul ne zări și ieși din cărare spre
dreapta continuându-și masa de fructe dar când și când cu cțte
un ochi vigilent pe noi. Se duse în treaba lui lasându-ne totuși
preț de 10 minute să-l fotăm în voie în culorile toamnei de
tundră. Scami ca de obicei aproape că scosese poza zilei și a
vieții deși tocmai ii lipsi lumina exactă, ursul potrivit la locul
potrivit, era prea galbenă tundra, fapt ce îl determină să iși
jure în barbă că nu se va opri aici...Poza lui de altfel absolut
magnifică, poză de salon internațional, aveam să o vedem mai
încolo...
 |
| Ursul si Lala |
Mai
încolo potecuța se dizolvă pe niște văi de torente lățite din
ce în ce mai largi și mai plate cu fundul din blocuri de lave un
pic rulate, pe măsură ce urcam, cu forme poliedrice, rotunjite pe
la colțuri semn ca au fost impinse de eroziuni , dar în mod ciudat
parcă erau așezate cu mâna ca un fel de pavaj gigantesc peste care
ar urma să coboare Kamazuri de uriași cu roți imense...Concluzia
de bun simț ar fi că fie este vorba de un ghețar mai mic dispărut
deja și care nu apucase să împingă la vale cantitați de morene
fie ca pietrele au fost aranjate așa cel puțin de strate anuale
consistente de zăpadă de grosimi apreciabile și a căror presiune
a generat un astfel de aranjament. Cu siguranță nu greșesc prea
mult. Odată ajunși în cumpăna apelor , făcurăm o pauză de poze
și rehidratare . Ploaia reîncepu, ploicica, ploița , polioaca,
ploaia care va veni și le va potopi pe toate cu care eram deja
familiari și ajunseserăm să avem o relație personală fiecare.
Urmă coborârea în Valea Gheizerelor, printr-o pădurice deasă de
arini pitici cum numai în Kamtchatka am văzut. Dupa o vreme ne
apropiarăm de valea ce era din ce în ce mai adâncă parcă pentru
a contrazice teoria mea cu relieful plat, printr-o poieniță unde
luarăm o pauză de o gustare frugală.
 |
| la capatul vaii cu bolovanii aranjati |
Valea
finală , Valea Gheizerelor, era deja spectaculoasă, sub ploița
măruntă pe versanți se vedeau coloane de aburi ridicându-se la
cer. Coborârea abruptă până la urmă ne duse la răul ce urma
să-l traversăm până pe celălalt versant unde cabana era
amplasată la circa o suta de m altitudine mai sus și la care se
ajungea
urcând cca 400 de trepte pe podețele construite în aceiași
idee ca și la Caldera Uzon: „ niciun picior de turist în afară
de podeț”...Ne-am descălțat nu cu prea mare entuziasm și am
trecut râul prin apa ce ne trecea de genunchi , apă care, ați
ghicit, avea 28-30 de grade, doar venea de la gheizere, aproape bună
de o baiță.
 |
| apa avea 28 de grade |
După care reîncălțarea și urcușul greu asudând
în pelerine cele 400 de trepte prin ploaia din ce în ce mai deasă
spre cabana unde urma să inoptăm toți 13 într-o cameră mai mare
, cu o baie fără aerisire și două cabine de duș fără niciun
sifon de pardoseală ( cred ca nu le ajusese bugetul). Căbănuța
era relativ confortabilă, curățică, afară erau podețe de
vizitat gheizerele, traseu impus, numai cu inspector cu pușca pentru
că erau și aici urși. Pe ursul casei, cel pe a carui teren era
amplasată cabana îl chema Feodor Mihailovici....În spatele cabanei
se vedea marea alunecare de teren care acoperise în 2007 o parte din
gheizere, obturase cursul văii și crease un baraj natural cu un lac
important ce din păcate nu avu viața lungă fiind colmatat de o
nouă alunecare pe versantul opus doi ani mai târziu. Alunecarea
ajusese la un metru de cabană...n-aș fi vrut să fiu în pielea
rangerilor în acea fatidică noapte..
 |
| cabana |
Făcui
un duș rece, apa caldă mai pe sponci, nicio balta de scăldat
termală permisă deși erau câteva, scăldatul interzis, călcatul
pe lângă podețe interzis, lumină electrică numai deseară când
se pornește generatorul. Sala de mese era faina, curată ca întreaga
cabană, poze cu animale faine pe pereți să se taie Scami cu lama
nu alta. La cină servirăm pui pane cu cartofi fierți și ceai,
ceai, ceai și biscuiți cu dulceață din plic...nici vorbă de o
vodkă sau alte lucruri sfinte. O băuserăm toată la Caldera Uzon
la focul de tabără după principiul lui Dan, ce poți face azi nu
mai lăsa nimic pe mâine, apoi mâine om mai vedea...
Pe
seară la culcare în modul cel mai egoist cu putință luai o pilula
de Dormicum să nu aud sforăieli, am adormit bustean, a doua zi mi
se spuse că am fost sforăistul cu numărul doi după Cornel
profesorul ce sforăise toată noaptea cu mare entuziasm, încât
Scami se luă cu saltea și sac de dormit și se dusă în sala de
mese să doarmă și să sforăie singur fără să ne audă pe
noi...iertare prieteni că nu avui ce să fac..
16
Septembrie
Ne
trezirăm dimineață , program de igienă personală, strănserăm
paturile din pânză pliante, bagaje, urma să vedem gheizerele după
care zbor cu elicopterul la Parcul Nalycevo.
Micul dejun fu excelent,
ceai, lipii, brânză pane și cu bagajele pregătite ne-am dus să
vedem gheizerele pe ploaia ce tocmai începu. Îmi pusei pelerina cea
lălâie peste țoalele oudoor și cu inspectorul Turbincă cu
pușcociu am coborât să facem turul gheizerelor. Din loc în loc
erau platforme mai lărguțe să ne încapă pe toți turiștii, cu
panouri explicative cu imaginea munților, cu incripții bilingve
rusă-engleză, de unde deduceai cu mare ușurință denumirile
vârfurilor, a gheizerelor , a apelor, a plantelor ce viețuiesc pe
aici...
 |
| inspectorul |
Un astfel de loc , în Patagonia se numea „ Mirador” adică
loc de mirat, de minunat, de privit și mirat/căscat gura/belit
ochii cât cepele și/sau combinații de toate acestea. Nu mi se pare
o idee rea, cu siguranță astfel receptarăm bogăție de informații
mai bine decăt din gura unui ghid eventual plictisit obosit . Era
acolo și o tabelă cu istoria locului, Parcul Național a fost
înfiintat în 1938 în vremea puterii sovietice tinere iar Valea
Gheizerelor a fost descoperită de o geoloagă pe numele ei Tatiana
Ustinova abia în 1940, deci mai anțărț, ieri alaltăieri, ca să
vezi nu alta pe ce tărâmuri noi ne aflăm...Se rătăcise iarna pe
ninsoare pe această vale și auzi zgomotul erupției periodice a lui
Balshoy Geizer ce era la picioarele noastre. Acesta aruncă apă
fiartă la mai bine de 10 m înălțime la 96 de grade C, odată la
15-20 de minute, cu frecvența depinzând de volumul precipitațiilor.
Aflarăm cu acestă ocazie că pentru a avea un gheizer avem nevoie
de o scoarță subțire peste un bazin magmatic incins( bazinul
mamgamtic se află la 2 Km adâncime, față de 100 km la Baia Mare)
-aveam nevoie de o sursă/coloană de apă ce vine de sus , ajunge în
zona fierbinte și este expulzată , avem de fracturi în scoarță
altfel nu avem infiltrații ...
 |
| miradorul |
.Acest lucru face ca gheizerele să nu
fie un fenomen prea răspândit ci sunt doar 5 locuri în lume une
acestea există : Yelowstone, Chile, Islanda, Noua Zeelandă,
Kamtchatka. Mecanismul pulsatoriu poate fi explicat prin debitul
liniar, constant al apelor de infiltrație în contrapartidă cu
viteza de încălzire la temperatura de vaporizare și viteza de
acumulare a presiunii unor camere subterane contra presiunii
hidrostatice a apelor reci de infiltrate pe versanți....cand
presiunea vaporilor crește și nu poate fi învinsă de cea
hidrostatică avem o erupție sonoră , spectaculoasă după cum am
asistarăm și noi în fața lui Bolshoy Geiser, după care
presiunile se echilibrează din nou o vreme .
 |
| Bolshoi Geizer |
 |
| podete |
După care am continuat
turul pe podețe pe lângă fenomene conexe, aici un vulcan mititel
de bolborosea un mâl din cenuși gri, mai încolo doi vulcănei de
noroi galben ați ghicit , din cenuși galbene și mai încolo un hot
spring în care se dezvoltaseră niște alge oportuniste și
termofile, mai sus un ochi de apă firbinte iar pe versanții din
planul doi fumegau și sfârâiau alte izvoare și gheizere
fierbinți, de peisajul arăta aproape apocaliptic, în orice caz ca
la capătul pământului. Ne-am mai minunat de marea alunecare care
sincer vorbind a stricat peisajul rău de tot. După cum eroziunea și
mersul lumii numai natura îl planifică , cu siguranța în erele ce
vor veni, Valea Gheizerelor ( Geizernoya) se va schimba mereu...
Vulcanismul era deocamdată viu, ca parte din Cercul de Foc al
Pacificului unde plăcile tectonice se subduc și se abduc ( ce
ciudat sună limbajul ăsta) , era prezent peste tot, prin
manifestările astea dinamice vizibile cu ochiul liber dar și prin
urmele erupțiilor de acum 10.000 de ani , absolut noi, la scara
erelor geologice însemnând mai de ieri alaltăieri...
 |
| gheizere peste tot |
Ne-am
întors la cabană,luaram masa de prânz, ni se arăta o după
amiază tihnită, nici vorbă să plecăm cu elicopterul, plafonul
era jos, sub înălțimea crestelor, nu avea cum să vină, presiunea
era jos...Prognoza zicea că poate mâine...
 |
| geizere si podete |
 |
| vulcanii rosiatici |
Am tras un pui de somn
de plictiseală, pe seară am mâncat ceva similar cu ieri și
alaltăieri, ne-am mai uitat prin magazinul de suveniruri, am
lecturat niște broșuri excelente despre urși, somoni, Kamtchatka
etc după care jucarăm un whist ca pensionarii. Horațiu dădu o
consultație unei doamne mai în vârstă transportată de rangeri cu
targa după o entorsă, săraca era hipotermică...profitarăm de
ocazie să râdem un pic de Horațiu că va trebui să prezinte o
factură de servicii femeii de plătit în natură precum și
divagații nefârșite pe aceiași temă.
 |
| whist |
 |
| la bucatarie |
 |
| nani |
Am
adormit greu cu eforturi de concentrare mentală să nu auz
sforăielile, să nu mă auz pe mine sforăind, să adorm după
odihna de după-amiază...gândidu-mă că ar fi bine la următoarea
alunecare de teren să fim cât mai departe. Versanții ce
alunecaseră erau depozite de aceleași cenuși, slab consolidate nu
avură vreme să se consolideze de zece mii de ani încoace și din
versanții scăpați alunecării mai erau unii intacți foarte
aproape și chiar pe direcția lor de alunecare ar fi cabana
clar....Ca să alunece nu aveau nevoie decât de o ploaie
zdravănă....oare cât de tare ploua afară, mă întrebasem ușor
neliniștit?...
17
Septembrie
trezirea,
ingiena un pic dificilă, un robinet lăsat deschis pe când nu era
apă în rețea a provocat inundație în baie și se infiltrase la
parter că tot nu erau sifoane de pardoseală...tipic
Strâns
iară totul. Mic dejun deja obișnuit , clătite biscuiți, ceai din
belșug cu speranța că vine vârtaliotul.
 |
| Feodor Mihailovici la heliport |
Pierdut
vremea pe miradorul de afară , cel cu alunecarea...trecu ursul
Feodor pe la heliport să verifice dacă totul e OK, o lua calm în
sus pe podețe , agale în treaba lui, făcurăm poze buluc/toptan,
fără poza vieții că iară aerul nu avu densitatea normală și de
la un podeț lipsi o scândură...
 |
| Oare vine vartaliotul? |
Vârtaliotul
fusese anunțat la ora 13 ceas...plafonul era la limită, un pic mai
sus de creste cu vreo 100 m, după cum aveam să observăm...
Deodată
auzirăm zgomotul specific de MI8, apăru peste creste mic și vesel
după care se mări până ne ocupă câmpul viziual...Ateriză pe
heliportul din fața cabanei, sări Gigel mecanicul să deschiză
trapele. Era încărcat cu scândură de care ne apucarăm cu
entuziasm a o descărca...
Scândură pentru podețe noi menite a
lărgi accesul turiștilor la noi și noi gheizere, că erau destule
și ce puteau fi văzute doar de la distanță către mersul cu
piciorul era interzis la ceas de lege și de datină locală...
Repede
îl descărcarăm, mecanicul închisese trapa , o legă cu ceva
sfoară, nu trebui să ne mirăm de nimic, rămas bun rangerilor și
voluntarilor de la cabană , aruncarăm bagajele grămadă în
mijlocul burții namilei, antifoanele pe urechi și gata , descolarăm
în sfârșit, adio Geizernoy Valley, poate data viitoare.
Vârtaliotul urcă ușurel, peste valea rămasă jos, pe lângă
versanți acoperiți de tufe de arini și bucăți de tundra, cu râpe
ciudat erodate, până la o cumpănă de ape, o șa între două
vârfuri, pe sub plafonul foarte jos printr-o fantă dintre nori și
șa mai mică de 100 m...Mândră corabia, meșteri cârmacii !!!
După ce furăm scăpați de acestă limitare fizică totul a devenit
ușor...Zurarăm din nou peste natura cea pură, 100% pură,
neîntinată, neatinsă, peste un peisaj magnific, din nou văi
săpate în cenuși, tundră amestecată cu taiga, terase de cenuși
fără vegetație tăiate de râuri șerpuitoare , necunoscute și
sclipitoare, vulcani ninși la peste 1400 m peste un „no mans land
” nesfârșit și unde din nou mâna omului nu pusese nicodată
piciorul...
Aterizarăm
la Nalycevo, un parc național aflat în spatele vulcanilor
Koryachinski și Avachinski , nu foarte departe de Petropavlovsk în
linie deraptă, doar 80-100 km, în linie strâmbă aveam să aflăm
a doua zi cât de departe, mult prea departe va fi prin 8 ore de
taiga nesfârșită.
 |
| am plecat |
Sărirăm
din elicopter repede să descărcăm, o parte din noi răzvrătiți
urmau să se ducă înapoi la Paratunka, nu mai voiau taiga și Kamaz
sau Zil după cum aflarăm ulterior. Să fie sănătoși, ne revedem
mâine. Irina puse mâna din mare viteză pe rucsacul meu, am crezut
că organizăm un șir de descărcare...crezu săraca că e rucsacul
ei, se trezi după plecarea vârtaliotului ca e fără bagajul
personal...noa, se va descurca cumva...
Ne
bucurarăm până în străfunduri de pesiaj, erau câteva căbănuțe
mici răspândite prin taiga, un pâriaș de apă foarte fierbinte
curgea printr-o albie mititică și era distribuit către niște
bazinașe de scândură, unul cu pavilion din scânduri traforat,
frumușel și aducând a băile europene...
Ne instalarăm într-o
căbănuță absolut cochetă, din lemn, o camera jos, trei sus, cu
cotloane, acoperișuri ciudate , sobă la parter, cămară de
alimente -pridvor inchisă antiurs...Sala de mese la câtiva pași,
buda la 200 m în taiga....hmmm...Irina, Tanya și Alexei în
căbănuța de vis a vis...ne-am instalat și o luarăm către băi
termale la 2 km în afara taberei...Scami luă pocnitorile antiurs
și ne duserăm către un izvor termal lângă râu, avea și vestiar
de bărbați femei. Cerul aproape senin, lumina faină , în drum
spre, pe celălalt mal de râu...urși, o ursoaică cu ceva pui cred
că trei, mai încolo alt ursalău , urosaică cu încă doi pui, ce
densitate...destul de departe insă suficient ca Scami sa intre în
priză și să-l muște din nou diavolul cu megapixeli de cur....ne
lăsă baltă fără pocnitori , ne duserăm resemnați către
izvorul termal, să sperăm că nu rămânem fără protecție...Aparu
și Scami imediat, nu rămăseserăm neprotejati prea mult...Poza
vieții ? Nici vorbă....iară nu se aliniaseră planetele ...Baie
fierbinte totală, cufundați în apă și peisaj ul acela mirific, o
noua doza de bine maxim ne oferirăm...
 |
| La Nalycevo |
În
același timp , în tabără, un ursache de vreo trei ani proaspăt
alungat de mă-sa și lăsat pe cont propriu, după cum ne spuse
rangerul parcului ( ursuleții stau pe lângă mama lor max trei ani
după care aceasta ii alungă și lasă să se descurce singuri) ,
depresiv și căutător de alinare și afecțiune dădu târcoale
cabanei fetelor....Irina și Tanya îl filmară cum le amușina ușa
cu ele pe dinăuntru...Noa și ele fiind de meserie ghidușe , nu se
speriară ci doar se amuzară de situație.
La
inapoiere venam agale...Scami iară excitat, mâncat în cur, umblat
teleleu prin tundră după urși/poza vieții.
Pe
seara avurăm program de tăiat lemne. Consemnul era numai lemn uscat
fără frunze verzi. Tabăra era amplasată într-o rariște de taiga
din mesteceni de piatră contorsionați și părea să nu trebuiască
să mergem prea departe. Am strâns ceva lemne, numai Atilla
nevigilent avu proasta inspiratie să taie o creangă semi uscată și
care mai avea 7 frunze absolut verzi...tocmai pe când trecea
rangerul..să vedeți voi circ, apostrofări, cum să tăi o creangă
verde, când discutaserăm că numai crengi uscate....Dragă
cititorule, am fost de-a dreptul bulversat, OK, admit că am greșit,
că Attila a greșit, că e indolent, neatent, că am făcut greșeala
maximă de a distruge o bucățică de copac, de vegetație, 7
frunze, crenguța verde, am uscat-o noi nu mama natură, ce ne facem
să îndreptăm catastrofa....să plantăm o sută în loc, să facem
o donație parcului, să ne punem cenușă în cap...Dar peste
ridicolul situației mi se ridica în față o întrebare uriașă,
catastrofală, groaznică și inevitabilă...CE FACEM CU PĂDURILE
NOASTRE? Unde e voie sa le tăiem pe toate....Aici nu e voie 7
frunze, nu e voie sa halești afine, nu e voie sa calci în afara
podețului.....Am încercat să-mi alung gândul cel negru și
cumplitul disconfort...Nu prea mai aveam chef de altceva...
 |
| izvorul termal |
 |
| 5 stele |
După
un prânz frugal ne duserăm la „Travertin square” un loc unde
până nu de mult ieșeau niște izvoare fierbinți care de zece mii
de ani încoace depuseseră un strat de travertin pe o suprafață
considerabila...până într-o zi când niște geologi neinspirați
și cu directivă de la centru plasară un foraj de cercetare în
apropiere și care brusc deturnase tot debitul prin gaura de
sondă...urmarea...apariția unui puț de 2-3 m diametru plin cu apă
fierbinte la 75 de grade...apă foarte bogată în toate cele. Găsii
o cheie erodată de săruri, i-o inmânai Irinei, glumind , poate o
pierduse la o tură anterioară. Irina luă cheia o pusese într-un
șervețel și spuse că o va duce la garbage...să mă tăi cu
lama...nici măcar o cheie ruginită de ială nu poate sta în
peisajul asta de rangerii aștia...d-apoi să tai 7 frunze? Dacă aș
fi tăiat un copac cred că m-ar fi legat de el și lăsat la urs să
completeze cu mine dezechilibrul din ecosistem...
 |
| urmele unui foraj, apa la 75 de grade C |
 |
| Travertin Square pe podete |
Ne
duserăm când căzu întunericul cu Lala și Scami la un bazinel
termal, cel cu marchiza din lemn traforat, băiță de seară
termală, plăcut de tot, ochii după urși, pocnitorile la indemână
pe marginea bazinului...discutarăm bălării neimportante...
La
cină am mâncat puțin...făcurăm foc în cabana ce se încălzi
rapid, după care la bustul gol ne pozarăm să arătăm dezertorilor
că nu ne fusese frig în cabană și că nu avuseseră un motiv real
să nu rămână cu noi...Ne-am amuzat copios de ce moacă o să
facă...am dormit binișor..
18
Septembrie
Ne-am
sculat pe la 7 ceas, buda îmi dădea fiori, era în pădure departe,
oare ursul depresiv o fi pe aici?...Nu era...
Am
strâns tot, măturat căsuța, Anett cea mai harnică a fost cea mai
iute. Mic dejun cu mămăliguță ciudată din păsat dulce, lapte ,
dulceață , sendviș cu unt, cașcaval,
salam, ceai....
A
venit rangerul cu un ATV Polaris cu 3 axe și benă , ne încărcă
bagajele. Ne-am dus pe jos până la izvorul termal de ieri. Trecurăm
râul prin apă, descălțati, incepu ploaia din nou. Apa rece ca
gheața de data asta, ne făcu brusc mai rapizi. Pe malul celălalt o
mlaștină de 200 m ne despărți de camionul ce ne aștepta , un Zil
din 1981, trei axe tractiune toate...cu un șofer nou, uscat, cu fața
pământie și ciupită, cu ochelari bengoși , țigara în gură
și....ați ghicit în papuci de casă. Zilul absolut glorios, bordul
pitoresc, sârme pe dedesubt, avea troliu în bot, compartimentul
nostru destul de OK, avea un monitor care arăta imaginea din fața
mașinii, incăpeam suficient...
 |
| de data asta apa era rece ca gheata |
Pornirăm
din nou pe drumul iadului, prin ploaie, prin taigaua străbătută de
impletitura de drumuri noroioase, cu Zilul ce scutura îngrozitor, pe
benzină , ce pornea la manivelă, cu șoferul în papuci, numai
mesteceni de piatră, incât Scami zise mucalit la un moment dat și
citez: ”Numai coduri de bare văd în fața
ochilor”...Ingrozitor...Zilul căzu la un moment dat într-o
tranșee, se infipse în bot, sărirăm cu țurloaiele în scaunul
din față, sări capota de la motor...icnete de durere, Horațiu și
cu mine atinși ...Noroc cu șoferul ca nu i se opri motorul pe când
Zilul era în bot...ar fi trebuit să săpăm o tranșee să băgăm
manivela...Ieși camionul cu 6 roți fără nicio dificultate.
 |
| zilul din 1984 |
Trecurăm
râuri și văi, drumuri nesfărșite prin taigaua nepătrusă,
ploaie, ploaie, ploaie...pe măsură ce ne apropiam de civilizatie
mai văzurăm mașini, unele de teren, hârtoapele nu se mai
terminau....8 ore infernale...rupți de oboseală, ne oprirăm
intr-un final la un magazin de aprovizionarăm cu ceva papa, niște
berici...Ajunserăm pe noapte la Paratunka la hotel Flamingo...Cu
oarecare mirare observarăm că Tanya, Irina și Alexei coborâră
fără explicații sau rămas bun brusc la un moment dat și
dispărură fără să dea noapte bună. Nu trebuie să-i înțelegem
cu mintea...
 |
| adio ursi |
Pe
seară după cina din cameră cu Lala, Horatiu , Scami ne duserăm la
baia caldă din nou, la piscina cu apă termală pentru incheierea
aventurii noastre terestre...Urma ca a doua zi să ieșim două zile
pe mare cu un catamaran, înainte de a pune punct....
Urma
să primim vești despre program a doua zi la ora 10...
19.
Septembrie
Mic
dejun la restaurantul hotelului la matahală, ați ghicit, același :
ouă ochiuri, ceai, biscuiți, dulceață din plic, încheiat cu
celebra cașă din cereale fierte , poridge, terci, totoligă,
mămăligă, arpacaș, care pune capac la orice masă
rusească...uuufffff
Frecarăm
menta prin hotel până pe la 12 ceas. Bătea un vânt, uragan nu
alta , valuri cât casa brăzdau oceanul, pas de mai ieși din port
cu coraibia pe care trebuia să inoptăm.
A
venit autobuzul cu volan pe dreapta să ne ducă în oraș, să îl
vizităm baremi. Ne-am dus la Mall, schimbarăm ceva bani , doream să
ne luăm suveniruri, magneți de frigider chestii etc. Ce-am remarcat
oarecum oripilat fu un magazin de arme. Ditai magazinul de arme unde
găseai de la puști de asalt, toată gama de pistoale, cuțite până
la lansatoare de grenade AG 7...Oare la ce ar fi bune lansatoarele?
La pulverizat urși? Sunt arme de război..intr-un magazin.
Iiiiiiii....
 |
| Horatiu la Mall |
V izitarăm
mai apoi o catedrală ortodoxă, prima construită în Petropavlovsk
după 1989, singura deocamdată, impresionantă, pictura bizantină
monumentală, catapeteasma o masterpiece...a costat ceva, au dat
rușii de libertate religioasă...
Mai
apoi ne-am dus în port și în piața care îl mărginea cu
statuia lui Lenin impozantă dar și a celor doi sfinți Petru și
Pavel protectorii orașului și cei care i-au dat numele :
Petropavlovsk.
Un
pic de istorie, în 1854 nave engleze și franceze intreprinseră un
asalt asupra orașului, rușii rezistară, un monument fuse ridicat
în amintirea bătăliei în 1912 înainte de revoluția bolșevică.
Poze, poze nesfârșite. Mai încolo clădirea parlamentului local,
nouă , modernă impunătoare, ceva sediu de partid comunist,
magazine de suveniruri cu trofee de vânătoare, capete de elan ,
blănuri, imbrăcăminte de koriacs și multe altele. Poza vieții de
pe un versant ce străjuia golful cu belvedere la oraș...
După
care programul era un nou drum cu Kamazul până între vulcanii ce
domină orașul, Koryaksky și Avachinsky..un nou drum la fel de
accidentat ca toate drumurile, printr-o albie secată de torent pe
sub care un râu se drenează și apare doar la ploaie diluviană pe
când inundă drumul. Torentul se află evident într-un strat imens
de cenuși amestecate cu tufuri vulcanice rulate de ape, totul negru
și săpat de canioane. Ce era demn de remarcat, era mărginit de
taigaua cea veșnică, absolut la acelați nivel. Deci eroziunea nu
cuteză a ataca pădurea , rămăsese doar la nivelul râului
secat....
 |
| elanul si matza |
Uff
iară poze cu vulcani, așteptam poza vieții cu vulcanii în lumina
crepusculului și restul peisajului umbrit..Bătea un vânt tăios,
era frig, urma o nouă porție de scuturat în Kamazul condus de Sașa
în papuci, până pe seară pe când ne vom întoarce la hotel la
Paratunka. Incepusem să obosesc deși realizam că sunt ultimele
ceasuri în vacanța cea mai frumoasă ever și ar fi bine să nu mai
cârcotesc...
 |
| kamazul ultima zi |
Seara
am mâncat iarăși în cameră ce am mai găsit prin bagaje. După
care o jumate de oră de apă termală înainte de culcare.
 |
| la vulcani |
20
Septembrie..ultima
zi
Deșteptarea
la 5 ceas...l-am bombănit din nou pe Scami ( amintindu-mi cum ne-am
dus la poza vieții la Laguna de Los Tres în Patagonia la 4 ceas
dimineața să prindem răsăritul și să constatăm că cerul era
inorat și pa răsărit...) , credeam că numai el e de vină..l-am
iertat până la urmă...Cu autocarul Isuzu spre port, m-am îmbrăcat
prea gros, șoferul zelos dadu drumul la căldură...ooof of of,
numai probleme...
 |
| dimineata pe racoare |
Îmbarcarea
pe un catamaran toată banda, cu captain Evgheni la comandă și
ieșirăm din port aproape pe întuneric cu direcția golful Russkaya
la cca 70-80 km distanță să vedem leii de mare, să pescuim, să
vedem păsările, cormoranii, puffinii și alte orătănii ale
locului și să apucăm să ne întoarcem pe înserat, atlfel tura
trebuia să fie de doua zile...Una o pierdurăm ieri din cauza
vântului excesiv.
Captain
și cu fetele ne serviră un mic dejun fabulos în cabina
catamaranului, încăpătoare, elegantă și unde intrarăm cu toții
descălțânu-ne, pe mocheta mițoasă foarte plăcută la atingere.
Diverse feluri de somon fumee, alți pești, chestii specifice, un
ceai mare și bun, fursecuri etc , răsfăț nu alta...
 |
| Horatiu, crabul si Mircea |
Vasul înainta
molcom pe o mare calmă, soarele arunca primele suliți de după
promontoriul nordic al Gollfului Avacha, avem un coș mare de crabi
regali proaspeți ( King Krabs..) din aceia din care vedeam pe
Discovery...Văzurăm răsăritul de pe punte, observarăm țărmul,
mai la sud vedeam luminițele firave a orașului Primorsky...interzis
accesul pentru multă lume, bază militară probabil submarine...Mai
încolo un promontoriu plin de radare mascate în sfere de dimensiuni
diferite. Pacea se menține cu cheltuială, Obama spunea la un moment
dat la CNN :
-
Am o veste proastă pentru voi, pacea nu e pe gratis ...( ”I have
a bad news for you, the peace is not for free!”)
Adică
pentru ați descuraja adversarul trebuie să te înarmezi ca să fii
în stare să te aperi în caz de război. După cum știm unde
eșuează politica începe războiul după cum ii este și definiția
enunțată de cel mai mare teoretician al războiului Carl von
Clausewitz ( sfetnicul gen, Kutuzov ce i-a tras-o în freză lui
Napoleon la Borodino, 1812) : ” războiul este continuarea
politicii cu alte mijloace” (Ed. Militară 1982 , „ Despre
Război, Carkl von Clausewitz”, pag 67 ) Vedem de altfel cât de
sensibilă este această graniță între sfârșitul politicii și
război. Același Clausewitz spune că războiul este impunerea
voinței tale asupra adversarului dacă acesta nu co-operează...Deci
rușii sunt în pace dar pregătiți de război deși au un buget de
apărare de zece ori mai mic decât SUA se lamenta tzarul Putin pe
la ceva televiziuni mai deunăzi...
 |
| pescadorul |
Vulcanul
Avachinsky fumega subțirel, mai încolo Koriasky, cu vârfurile
acoperite de zăpadă încasaseră primele raze ale soarelui ieșind
din Pacific...Orasulului , din ce în ce mai departe i se stingeau
luminițele una câte una...Ce priveliște , ce imagine, inconjurați
de atâta frumos, imagini atât de neobișnuite pentru noi de la
Carpați, în murmurul lent al motoarelor, cu zgomotul discret a
clipocitului apei pe cele doua etrave ale catamaranului! Mă lovi
insă o dilemă brusc:
 |
| leii de mare |
Oare
e mai bine să contemplu, să îmi umplu sufletul de magini sau mai
bine să fotografiez, scăpând din vedere clipa în favoarea unor
calcule cu încadrarea imaginii, atenția asupra aparatului, privind
deja imaginea prin altceva decât proprii mei ochi, adică prin vizor
și nu direct prin fereastra sufletlui? Nu mai bine aștept să văd
în liniște imaginile acasă, din fotoliu, desprins de realitatea
și vraja momentului preocupat fiin acuma să trag cadru după cadru?
Cumva
fotografiatul te scoate din mediu, te transformi deja într-un
observator extern, care cauți a imortaliza momentul numai cu scopul
de a reclădi acest moment mai târziu , incercând a-l comunica și
altora prin imagini. Exact ca în mecanica cuantică cu problema
observatorului, realitatea există dacă e cine să o
observe...Dilema devine ce e mai de efect, o imagine bună sau o
poveste eventual asociată cu imagini câte m-aș îndura să fac
sacrificând plinătatea momentului? Mai precis, fotografiem
transformând prezentul în trecut instantaneu adică odată cu
apăsarea pe buton.
 |
| lei, mare si vulcani |
Trecutul ducându-se astfel la vale, viitorul
fiind incert și mai ales fiind de cele mai multe ori o proiecție ce
vine din trecut, singura chestie palpabilă este prezentul. Și cum
să dăm prezentul pe viitor, cum să dăm prezentul pe trecut?
Oricăt ar fi poza de poză devine trecut din momentul în care apeși
pe buton. Ne trezim ca deja suntem trecut dacă fotografiem...
În
plus,
distragerea atenției de la minunăția existenței a noastre, cea
care ne-a plasat și poruncit a observa locul acela dumnezeiesc, ne
reduce șansa trezirii maxime. Dacă ar fi să ne luam după
psihologul Steve Taylor care spune în cartea Trezirea
din somnul conștiinței ,
ed
. Livingstone.2010, pagina 23
: în mod normal ”trăim
într-o stare de izolare și de separare. Tu ești o entitate în
interiorul corpului tău, care se uită afară, la o lume care este
în exterior, ca o persoană ce se uită afară pe fereastră la o
scenă de pe stradă. Tu ești înăuntru vobind cu tine însuți, în
capul tău, cu propriile tale gânduri și sentimente, la un pas de
depărtare de lume”...
Cum facem să ieșim din această stare și să ne cuplăm la lumea
reală? Același autor susține că acest lucru se face prin trezirea
din somnul conștiinței...., momentul trezirii se contopește cu
momentul fericirii absolute, a momentului acela ultraspecial, în
care nu dorești nimic a fi mai bine, în care nu contează trecutul,
nu contează cine ești, ce vei face mâine, cât ești de bogat,
sănătos, iubit , mănos, cornut și tare-n clanță , ci contează
doar clipa de față când ețti cuplat cu toți porii simțurilor la
tot ce te inconjura. Ei bine prieteni, am avut parte de o zi întreagă
de trezire , din nou întocmai la la Caldera Uzon, în această
ultimă zi de aventură.
 |
| primul biban |
Am
decis, în minunăția aceea de volum de univers prin care treceam cu
bărcuța noastră fără grabă, că nu mai exista nimic altceva
decăt minunea clipei cu care am fost blagosloviți, fără trecut,
fără viitor , fără controale de la ANAF, fără taxe de plătit,
fără știri mânărite și panicarde, fără jocuri murdare și
DNA, fără facebook și whatsapp , fără toate ce contează și ne
determină capcana existenței și din care nu ni se arată a scăpa
prea des.
Dacă
am făcut poze? Facui câteva, mecanic, dar cel mai tare m-am bazat
pe Scami care mi le va da pe ale lui, ( cu citarea autorului evident
) dacă tot se sacrifică pentru privitorii ce vor veni în viitor,
evident în afara kilometrilor nostri cubi de univers care erau acolo
și noi eram parte din ei.
Și
dacă o să am sânge în instalație și cuvinte destule în
vocabular o să fiu suficient de dibaci să vă descriu în cuvinte
ce am simțit. Dacă nu, baremi am încercat și voi ce veți ceti
aceste rânduri nu mi-ți judeca prea aspru ci doar cu duhul
blândeții numaidecât.
Mai
mult decât atât, suntem bombardați cu imagini, viața noastră
este imagine de când ne sculăm dimineața și până noaptea pe
când ne răpune somnul. Imaginea noastră despre lume, devine astfel
o compilare nesfârșită de imagini ce ne invadează retina de pe
computere, televiziuni, știri și iată căp și via telefon, rețele
de socializare etc. Intersecția vieților noastre cu lumea virtuală
este în creștere continuă. O parte din eul nostru se transpune în
virtual. Ajunși în Kamtchatka, aveam deja în minte o imagine
virtuală , iată construită din emisiuni multiple de pe canalele de
travel sau stiință, (călătoriile și aventura se vând bine în
mediul virtual) . Producători inspirați și cu bugete consistente
explorează fiecare punct suprafața lumii fizice și nu numai. În
mod evident imaginea ce ne-o transmit este deja compilată, digerată,
înterpretată și cizelată, rumegată astfel încât odată
servită tot ce trebuie noi a face este doar să o îngurgităm așa
cum este, nefăcându-i nimic, înghițind-o mecanic, ca un sugar ce
o face instinctual. În contrapartidă ” cetitul cărților” ne
pune mintea și imaginația în mișcare antrenând-o ca pe un muschi
la sala de sport...ne solicită atenția și
participarea...plasându-ne oriunde dorim a hălădui. Unde se
termină cititul începe alienarea. Începe transformarea noastră în
obiecte standard, consumatori de media docili și care funcționăm
previzibil cu comportament ce poate fi anticipat cu ușurință de
măria sa marketingul.
 |
| Dan si bibanul |
Ne-am
trezit noi astfel, obiecte standard de marketing cu nevoi de consum
măsurate și catalogate, segment de consumatori identificați, (
numai potricale în urechi nu ne-au pus ca la oi) ochiți și
țintiți de media, ne trezirăm într-o lume complet diferită, ușor
dezorientați și timorați de unde puturăm ajunge.... O lume care
arată brusc altfel decât la televizor și care scoate la iveală
ceva neașteptat și inefabil ( greu de descris în cuvinte) : susur
de vălurele sub coca, rumegatul molcom al motorului, briză cu iz de
ocean, iz de pește, stropi de apă, siaj albăstriu și translucid
în urma bărcii, cosulețul cu crabii cărora li se terminaseră
planurile de viitor și care mișcau din ce în ce mai puțin, un
pic de friguleț, imagini cu vulcani, raze de soare răsărind din
străfund de calm și unduit Pacific, țipete de păsări, zburătăcit
de puffini mici , negri și caraghioși cu ciocul lor protocaliu
supradimensionat, gânduri buluc, citate din texte uitate, frănturi
de arii din opere, imaginea soaței mele iubite ,mușcată de briză
cu” lacrimile ca bobu/ pe obrajii ca focu” ( Grigore Lese) și
stând cuminte rezemată pe punte, cu gașca veselă și inepuizabilă
răsfirată pe corabie...Nimic nu seamănă cu nimicul anterior.
Totul era de fapt prezentul
cel
mai palpabil. Era acolo în noi, în sfârșit.... și noi eram în
el. Cine putea fi mai norocos decât noi?
Cum
să mai butonezi aparatul de fotografiat? Cine mai e în stare?
Barca
lunecă mai departe pe calmele ape, mai departe, defilând prin
babord peisajul cu vulcani, măreția de natură intactă, cu răpe
verticale căzând pe plaje subțiri , golfulețe cu râuri
necunoscute, cu vegetație ciudată pentru ochii noștri de europeni,
cu tufe nesfârsite de arini pitici , petece de tundră colorate,
vârfuri înzăpezite...cred că dacă ne-am fi silit am fi putut
vedea iarăși urși...Păsări marine punctau oglinda apei,
cormorani și pescăruși de toate felurile mai treceau travers,
totul cufundat în liniște și în pace...
După
o vreme, cu chicoteli și râsete luarăm masa de prânz cu supică
de somon și iarăși ceva specialități...
Pe
la prânz ajuserăm la colonia de lei de mare de la golful Russkaya.
Îi zărirăm pe primii lei tolăniți pe niște promontorii , stânci
mai mici scurse în are în prelungirea unora verticale și
impresionante ce parcă ar fi încercat să evadeze din verticalele
malului ce era cu 500 m mai încolo.. Cu grohăitul lor specific demn
de filme cu monștri înspăimântători stăteau lascivi sub povara
propriei greutăți ( cred ca depășeau cu ușurință o
tonă...doamne ce de pește au mâncat) la soarele blând ce răzbătea
prin cirușii subțirei din înaltul cerului. Se mai scărpinau cu
labele înotătoare și -si flexau cspinarea cu capul pe spate în
poziții contorsioniste. Imaginea naturii în stare pură era în
fața noastră. Mai încolo pe alt promontoriu stâncos era de data
asta o întreagă familie, compusă din mascul și haremul său cu
mai multe femele din care una era femela alfa...și o grămadă de
pui de toate vârstele. Masculul era absolut impresionant și avea
blana cu cicatrici, probabil de la luptele cu masculii singuratici ce
stăteau deoparte și nu atentau la femelele sale. Cel puțin nu
deocamdată...Femela alfa avea insă un cusur, acea o bandă de
plastic ce-i inconjura capul în zona urechilor și era evident că
nu ar fi avut cum să și-o scoată...Era o bandă din acelea cu care
se sigilează pachetele , coletele grele. Exemplu tipic de ce poate
provoca un gest necugetat, de a scăpa de un deșeu în felul ăsta
aruncându-l peste bord...Ne-am consolat cu ideea că femela este
matură, nu mai crește și că strânsoarea benzii nu-i va fi fatală
și că va trăi așa fără pericol. În același timp cu grohăieli
specifice incerca să indepărteze o altă femelă din divizia B ce
făcea avansuri masculului, prilej de comentarii haioase și de
amuzament pentru scumpa mea soție căreia îi explicasem despre
poligamia speciei de lei de mare...Mai încercarăm să e hrănim cu
bucătile de somon ale lui captain Evgheni care le folosea probabil
la prins de crabi regali...Nici nu catadicsiseră să se miște, de
unde deducem că leii de mare mănâncă doar ce este pește viu și
prins de ei, care mișcă și pentru care trebuie să se lupte. Deci,
nimic de pomană ci doar luptă, luptă pentru hrană, pentru femele,
luptă să-și țină haremul închegat. Mai încolo pe o plajă alte
familii de lei distincte și care trăiau separat fiecare mascul cu
haremul și puradeii săi...
Scami
poza vieții , poza vieții, nici să le fi potrivit cu mâna nu
ne-ar fi ieșit simultan priveliște cu lei de mare , ocean și
vulcani inzăpeziti în fundal....
După
care ne-am dus la pescuit...
Captain
Evgheni ne arătă mișcarea după cum urmează : ții undița așa,
dai drumul la frână așa, până la fund așa după care scoți
peștele așa ...De parcă peștele ar fi fost angajat și plătit să
muște instantaneu. Adică bibanul de mare de două kile prins
într-un minut. După care pescuitul s-a tpetrecut identic numai că
Iuri a prins un animal roșiatic, după care unul mai galben, eu am
prins doi deodată, Horațiu la fel, Anett la fel și toți ceilalți
idem. Din grămada de pești ce ii înțeparăm nu am reținut decât
trei mai mărișori pe care captain urma să-i transforme în ceva
mâncare cu salată , marinată cu oțet și alte chestii..Toți
ceilalți pești fură eliberați după poze multiple și comentarii
haioase...Să trăiești pe malul mării fu întodeauna mai ușor
decât pe continent, papa mai ușor de obținut, transportul mai
lesne...nu degeaba popoarele de la malul mării domină lumea (
englezii și spaniolii)
După
care ne îndreptarăm spre alt golf Viliuchinsky cred...unde
adăstarăm la ancoră nu departe de țărm unde era un pichet de
grăniceri părăsit și două epave eșuate pe post de debarcader
unde trăgeau navele să ia apă proaspătă adusă dintr-o captare
prin niște țevi ruginite. Nu știu ce păzea pichetul de grăniceri,
probabil era din vremea în care rachetele intercontinentale nu
circulau încă, se vedeau clădiri abandonate, anexe gospodărești,
pichete de pază și ce mă induioșă la culme, zării două
morminte cu pietre funerare albe cu steaua roșie în vârf...Probabil
zăceau acolo militari ce-și încheiaseră viața departe de ai lor,
la margine de imperiu , rămânând acolo să păzească în moarte
ruinele și natura ce încet ,încet, punea din nou stăpânire pe
tot....ei devenind o statistică într-un registru prăfuit de prin
ceva arhive ce nu vor fi mai cercetate niciodată. M-am simțit dator
să le ofer gândul meu pios indiferent cine ar fi fost....
Trecurăm
la halit crabii pe care captain ii gătise foarte simplu , prin
aruncare direct în apă clocotită. Pentru a proteja bărcuța de
uns podelele și copastia, ne recomandă a mânca peste bord dând
drumul la picioarele de crab goale de conținut ce trebuirăm a le
suge zgomotos după demonstratia lui captain , direct în apă. Să
vedeți voi festinul de pe lume și îmbuibare cu delicatesea vieții
...mâncarăm crabii fără niciun protocol, antreu, garnitură sau
tacâmuri...unși până la urechi și până aproape de aplecare,
aplicând metoda locului, până în apa mică de sub vas văzurăm
doar risipă de membre de crab roșii zăcând printre alge...
Acesta
fu punctul terminus după care o luarăm agale înapoi către
Petropavlovsk trecând să aruncăm o privire pe la o colonie de
păsări marine de pe niște stănci verticale ce răsărea din mare
pe drumul de întoarecere. Între timp soarele se îndrepta spre apus
din ce în ce, îl aveam la pupa și avea să ne ofere cea mai
grandioasă priveliște în orele ce vor urma....
După
cum știm , pe înserat lumina soarelui căzând lateral provocând
umbre consistente, are ca efect o accentuare a volumelor lucrurilor
pe care cade. În plus și culoarea apusului devenind mai caldă ,
cele mai spectaculoase poze se obțin după amiaza, având simultan
contrast-volum-culoare. (
Părerea mea personală)
Prin
urmare am mai pozat un vulcan în zare cu razele soarelui reflectate
de mare, cu stâncile cu păsăret conturate în contre-jour, ceva
ambarcatiune trecânt, cu toate premisele unor fotografii aproape
tipice aș putea
spune fără mare ambiții, un pic mai mult decât
plate.
Asta
până mai pe înserat, pe când reintram în golful Avacha și cerul
se acoperise treptat de mai multe specii de nori, distribuiți pe mai
multe înălțimi, supraetajați și care deveniră subit iluminați
lateral de
lumina apusului.
Astfel apărură norii de undă lungă, cumuls lenticularis, care au
formă de lentile și se proțăpesc deasupra formelor de relief
rămânând nemișcați păstrând forma unduitoare a vântului ce
bate tare, tare ( atunci se formează acești nori) , generându-se
la urcarea valului de vânt peste creste
și topindu-se la coborâre...Sunt nori spectaculoși ce la noi abia
toamna îi mai vedem. Acești lenticulari se intrețeseau cu
altostrați pânze și franjuri pe
la 6-7 mii de m altitudine,
cirocumuluși la peste 10 mii de metri care indicau schimbarea
vremii, cumulași mai la jasă înălțime fiecare dintre ei colorați
diferit în funcție de inălțimea la care-i surprinsese
crepuscului. Văzurăm încet încet colorându-se cirușii în
portocaliu, lentilele devenind roșiatice cu margini zdrențuite
roșii, cu baze de cumuluși devenind mov și firișoare, vălătuci,
fuioare discrete ce trăgeau linii fauve peste adunătura multiplă
de nori proiectați la zenit pe un cer albastru închis și
deschizăndu-și
culoarea spre roșu galben strălucitor spre apus...Toata minunea aia
de cer era în continuă mișcare și fiecare clic de aparat
înregistra alte culori mereu schimbătoare. Cerul devenise un
spectacol dramatic, ce se accentua spre întuneric odată cu
luminițele ce se aprindeau timid în orașul militar cu submarine și
mai apoi spre Petropavlovskul
rămas în soare un pic mai mult câtă vreme avea expunerea
vestica...În același timp cei doi vulcani ce străjuiesc
orașul sfinților Petru și Pavel, rămăseseră
cu creștetele
roșiatice cu firicelele de fum ale vulcanului latent dar activ
Avachinsky
și Koriasky mai încolo în fundal stins,
demn și sever,
amândoi
ca
ultimi receptori ai zilei care
tocmai se incheia, sub
ochii noștri la
fel ca și periplul nostru prin Kamtchatka...
Acostare,
mulțumiri lui captain pentru croaziera dumnezeiască, la revedere
admirabilei
Tanya, lui Alexei, cu Irina urma să ne vedem a doua zi la
aeroport...
Pe
seară ajunserăm la hotel, program de seară, bagaje, o ultimă baie
la piscina cu ape termale.
21.
septembrie,
 |
| vesnicul mic de jun cu oua la matahala |
Drumul
spre casă începu cu un
pas adică cu o
trecere pentru aprovizionarea finala caviar și somoni fumee la piața
de pește din Yelizovo urmată de deplasarea la aeroportul cel
aglomerat. Ultimele ore cu vreme impecabilă, vulcanii frumoși în
fundal, străluceau deasupra pistei unde ne aștepta avionul nostru
Boeing 777 ce ne va duce direct la Moscova în 9 ceasuri de zbor
neîntrerupt..cu 9 ore de fus orar înapoi, plecănd pe ziuă și
ajungând tot
ziua.
S-a
terminat tura, urma să frecăm menta câteva ore în aeroportul din
Moscova după care zborul la Budapesta , bagajele și către casă
fără a mai avea timp de alte povești cu cei 13 minunați,
neprețuiți colegi de tură:
Scami, Luluța, Anett, Attila, Cornel, Iuri, Mircea, Horațiu,
Andrei, Dan, Marius, Lala și eu Ghița ( Gheorghe).
 |
| ultimele minute in Kamtchatka |
Și
dacă am uitat câte ceva nu o să ma judecați prea aspru. Dacă am
fost subiectiv (și
am fost subiectiv grămadă-
obiectiv inseamnă ceva în afara conștiinței, deci nu aveam cum să
fiu așa ( DEX)), iară o să acceptați. Dacă nu v-am pomenit pe
toți mai des să mă iertați, dar erați acolo, în starea de
expediție la care am fost cu toții părtași, drept pentru care
doresc să transmit și celor ce n-au fost, celor ce se vor duce și
celor ce se vor duce doar cu sufletul, aceste rânduri. Și dacă am
reușit să vă
insuflu
baremi o parte din emoția mea și noastră a celor 13 cu siguranță
nu am scris degeaba paginile de mai sus.
 |
| GATA |
Și dacă cumva nu mi-ți credea, filozofi îți rămânea și veți cădea voi înșivă în ea, că și io am călcat de câteva ori...
gheorghe muresan
călătorcuminteainimașitrupul
Baia Mare 11 Octombrie 2016
Drumul
din ce în ce mai hurducat, prin păduri nesfarsite initial, după
care scazuseră în înălțime ajungând să se transforme în
tundră, ne ducea în sus prin ploaie din ce în ce mai deasă și
sâcâitoare către o lume vulcanică neobișnuită privirii noastre
de cetățeni europeni ...
Ajusesem
în final la puntea suspinelor, puntea groazei cea firavă și
sumară, unde te legănai și dacă nu făceai nimic. Am trecut-o
unul câte unul pe un vântălău de să ne arunce în râu nu alta
și gata Kamazul ne și aștepta cu Sașa în papuci și care stătuse
acolo doua zile și două nopți singur cu urșii ascuns și închis
în camionul lui.
Scândură pentru podețe noi menite a
lărgi accesul turiștilor la noi și noi gheizere, că erau destule
și ce puteau fi văzute doar de la distanță către mersul cu
piciorul era interzis la ceas de lege și de datină locală...
salam, ceai....
